Am mai scris aici despre motivul ascuns al tragediei lui Shakespeare, Othello. Revin astăzi cu detalii suplimentare, ce mi se par, uluitor, mai actuale ca oricînd în mediul tot mai tensionat al lumii contemporane. Toată lumea știe „narațiunea” din interiorul respectivei tragedii, măcar repovestită sau rezumată, dacă nu prin lectură/vizionare directă. Problema e că majoritatea oamenilor o interpretează greșit, ca pe o parabolă a geloziei sălbatice, cînd ea ne trimite de fapt, foarte subtil, într-un loc diferit. Ca să înțelegem unde, trebuie să pornim la drum încetișor, privind cu atenție etapele întregii construcții dramatice. Mai întîi, un detaliu istoriografic, nu lipsit de interes. Conform cercetătorilor, formidabilul autor englez și-ar fi luat drept sursă de inspirație nuvela italianului Cinthio (epigon al celebrului Boccaccio și, totodată, imitator al fascinantului lui Decameron), intitulată Un Capitano Moro / Un căpitan maur. De ce ar fi important amănuntul? Ei bine, pentru că textul respectiv descrie istoria nefericită a unui misfit, cum spun anglo-americanii, adică a unui individ aflat în incompatibilitate cu populația alături de care ajunge, voit ori nevoit, să trăiască. Pentru exactitate, să precizez că ne referim la un arab intrat abrupt în spațiul sofisticat al civilizației europene, pe desfășurarea căruia nu prea își găsește reperele supraviețuirii, eșuînd, inevitabil, într-o dezorientare comportamentală maximă. Parcă avem deja, să admitem, un bun punct de plecare pentru discuția de față.

Cine este Othello, protagonistul creat de Shakespeare? Aidoma eroului cinthian, un „maur”, un egiptean mai corect, angajat de Ducatul Veneției să-i conducă mica armată. Aici se produce, de regulă, confuzia hermeneutică. Africano-asiaticul (să nu uităm că Egiptul se întinde pe ambele continente) ne apare, la început, într-o postură extrem de favorabilă, din perspectivă socială. Are statut de general, cîștigă bătălii grele, spre satisfacția (admirativă) a multitudinii, se află în grațiile Ducelui și, iată, o cucerește pe cea mai rîvnită aristocrată a minusculului stat, pe frumoasa Desdemona. Ce-ți poți dori mai mult din poziția unui „străin”? Să nu ne grăbim însă cu deducțiile și să revenim, bref, la scenele de debut ale piesei, scene survenite, cronologic, după neașteptatul mariaj dintre cei doi – „negrul” viteaz și „blonda” seducătoare. Acolo îl întîlnim pe nobilul Brabantio (tatăl Desdemonei) venind la Duce, devastat de durere, cu o petiție neobișnuită. Îi cere liderului politic să anuleze căsătoria fiicei sale cu exoticul maur, întrucît la mijloc nu ar fi fost lucru curat. Othello, în viziunea lui, a folosit „magia neagră” pentru a o seduce pe biata fată. Ea singură, zice Brabantio, nu s-ar fi oferit niciodată – atenție! – lui „Buze-Groase”, o ființă de care mai degrabă „te sperii” decît te apropii „cu încîntare”.

Ducele ne induce, la rîndul său, întrucîtva, în eroare. Îl apără pe Othello, subliniindu-i virtuțile. Ulterior, o cheamă pe Desdemona însăși să depună mărturie. Îl iubește ori ba pe maur? Femeia își exprimă dragostea intensă în metafore de neuitat. Ce mai, egipteanul rătăcitor e un răsfățat al soartei! Și totuși, din nou, vă sfătuiesc să nu vă pripiți. Aveți răbdare cîteva clipe. În fața declarațiilor bombastice, Brabantio pleacă învins, cu umerii încovoiați. Ce să mai adauge? Othello a triumfat iarăși, ducîndu-și, cu binecuvîntarea conducătorului, superba soție acasă. Noi mai petrecem însă un minut în compania Ducelui și a unuia dintre consilieri. Acum se petrece crunta revelație. Ieșit din rolul diplomatic, impus de dificila-i funcție, liderul mărturisește sfetnicului un lucru terifiant: îl îngrozește gîndul că ar fi putut fi el în locul lui Brabantio, că fiica lui așadar s-ar fi măritat, Doamne ferește, cu „Buze-Groase”! Cum să ratăm deci mesajul indirect al lui Shakespeare? Othello e un „tolerat” în această societate xenofobă, unde numai calitățile sale militare îl țin în zona prezumtiv „centrală”. La primul eșec armat, cu siguranță, va cădea în dizgrație, primind, în sfîrșit, zdrobirea menită „sclavilor” de teapa lui. A cucerit-o pe Desdemona? Asta va rămîne pentru toți, tacit, un lucru de „spaimă”, iar nu de „încîntare”.

Sîntem înaintea unei veritabile tragedii a acceptării. Othello este „primitivul” căruia o comunitate uscată de incandescența propriei „civilități” nu-i iartă alogenitatea nici măcar atunci cînd ea e „livrată” în cel mai pur eroism. Acest maur e Răzvanul nostru, literaturizat cîndva de Hasdeu, „țiganul” care nu se cuvine „să apuce tronul țării”, chiar dacă se dovedește mai valoros ca toți boierii neaoși strînși grămadă. Ce poate fi mai dureros decît conștientizarea invers-proporționalității dintre măreția ta și capacitatea celorlalți de a ți-o accepta? În universul vechilor culturi, fie și ipocrit disimulată, prejudecata rasială va fi întotdeauna mai tare ca vocația onestității, împingîndu-l, ultimativ, pe tragicul „refuzat”, așa cum „se preconiza”, de altfel, în orizontul de așteptare al tuturor „rafinaților”, către devierea „tribală”. Criza dură de gelozie din final a egipteanului Othello o demonstrează cu prisosință.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.