Șerban, să-i spunem, este elev în clasa a XII-a. Una dintre cele patru sau cinci clase de a XII-a dintr-un liceu teoretic oarecare, dintr-un oraș oarecare. E mai pirpiriu, mai puțin dezvoltat fizic în comparație cu majoritatea colegilor săi, nu e nici foarte înalt. Dar față de Popan, dintr-a XII-a C, e chiar mititel, iar Popan are sala de clasă exact lîngă toaleta de la parter și de obicei stă în preajma acesteia. Popan e „lucrat”, mare, mușchi și fibre, și o privire care te îngheață. A sunat de ieșire în pauză, iar Ștefan se apropie de profesor, așteptînd să iasă ceilalți colegi în pauză. „Ce-i, Ștefan?”, îl întreabă profesorul. „V-aș ruga să mă însoțiți pînă la toaletă, să vin împreună cu dumneavoastră, cînd mergeți spre sala profesorală!” „Dar de ce să te însoțesc la toaletă? Ce s-a întîmplat?” „Nimic, dar știți, dacă mă vede Popan, dintr-a XII-a C, vine lîngă mine și-mi tot șoptește la ureche: poponarule! Și nu-mi place...”

Nu contează absolut deloc în această poveste orientarea sexuală a lui Ștefan. O poveste care e doar o versiune a celor nenumărate prezente în mediul școlar și care poartă același titlu: bullying-ul din școli. Am mai scris despre acest subiect cîteva articole sub titlul generic Imaginează-ți că ai un copil. Ce faci cu el? La vremea respectivă trăiam ca părinte această realitate și ea s-a schimbat doar odată cu mutarea fiului meu în altă școală, pentru că acolo nici diriginta, nici majoritatea profesorilor, nici directoarele nu recunoșteau că există această problemă în școala „lor”. Cadre didactice care pentru mine și-au pierdut definitiv calitatea de „oameni”. Știau situații concrete, dar le considerau izolate, nu le dădeau importanță, nu căutau soluții reale pentru rezolvarea lor, pentru că asta ar fi dus poate la tensiuni cu părinții elevilor agresori și la scăderea renumelui școlii.

Revin acum asupra subiectului ca urmare a cazului din Școala „George Bacovia“ din Capitală. Un copil de clasa a VII-a, care s-a aruncat în gol, ca urmare, se pare, a repetatelor agresiuni verbale și poate fizice uneori ale colegilor săi. Mărturii ale altor elevi vin în sprijinul acestei ipoteze. Ar trebui să ne fie tuturora foarte clar că un astfel de incident nu are loc în absența unei hărțuiri repetate, că nu poate fi tratat ca un caz „nefericit”. O astfel de reacție a unui copil se naște ca urmare a unei acumulări de frustrări și de tensiuni care i-au afectat stima de sine și l-au împins înspre un gest extrem. Care, spre norocul celor vinovați, spre bucuria părinților și a copilului însuși, în acest caz nu s-a încheiat tragic. Dar putea să se încheie altfel.

Ce vreau, însă, este să subliniez reacția directoarei. Aceasta afirmă că: „Am întrebat dacă supărarea lui merita aşa gest, a zis nu. El este o fire mai taciturnă, așa…”. Ce abordare! Deci asta este ceea ce trebuie să faci tu, ca adult și ca educator, ca director de școală, să îl întrebi dacă merita făcut un astfel de gest? O întrebare care orientează vinovăția tot spre victimă. Alți profesori au declarat că nu există probleme serioase de hărțuire între copii în clasa și în școala respectivă. Că doar se mai împing, așa, pe scări. Oamenii ăștia nu au cunoștințe rudimentare de psihologie și nu ar avea ce să caute nu pe funcții, ci în învățămînt în general. Și ca ei sînt mulți.

Vă sună cunoscută, desigur, vechea mentalitate: femeia e vinovată, pentru că s-a îmbrăcat provocator, nu violatorul. El doar și-a urmat impulsul, instinctualitatea, pe care nu o poți alege, e un dat. Așa este, e un dat, dar alegerea de a o ține în frîu este a ta. Nu dezvolt în această direcție discuția, poziția mea e clară: nici nu poate fi urmă de circumstanțe atenuante în privința violatorului sau de vinovăție în privința victimei. De ce aduc însă în discuție această situație? Pentru că similară este poziția pe care ar putea-o avea unii în cazuri de genul celui petrecut în școală. Am auzit oameni care porneau de la ideea că elevul nu era destul de „călit”. Că această practică de a-i „căli” pe copii ne lipsește, am pierdut-o. Dar privind astfel lucrurile, orientăm vinovăția tot spre victime, nu spre agresori. Copiii care îl provocau să sară, care îl persiflau luîndu-i în derîdere curajul, scapă aici din schema rezolvării. E același mecanism mental ca acela din tiparul cu violul.

Poziția ministrului mi s-a părut corectă. Apelul la empatie, cercetarea cazului, promisiunea unor mecanisme de consiliere mai consistente. Toate acestea trebuie orientate dublu: atît înspre conștientizarea și evitarea comportamentelor de tip victimă, cît și înspre evitarea nașterii comportamentelor de tip agresor. Efortul nu trebuie orientat doar înspre dezvoltarea mecanismelor de reziliență, ci și înspre atenuarea celor care pot duce la satisfacerea propriei plăceri prin violență, de orice fel ar fi ea.

Cel mai grav mi se pare că școlile încearcă să ascundă sub preș astfel de realități. În loc să asume existența lor, să ceară sprijin de specialitate – căci nu, profesorii de diverse discipline nu au competență în gestionarea acestui fenomen. În nici o situație de viață, indiferent de domeniu, ignorarea unei probleme nu duce la rezolvarea ei.

În școală, efortul dublu orientat, despre care spuneam mai sus, trebuie de urgență asumat. Pentru că, deși nu se vede, poate, bullying-ul este un fenomen. Și chiar dacă, în calitatea noastră de animale, funcționăm și pe principiul selecției naturale, în calitatea noastră de oameni, cu o dezvoltare cognitivă și emoțională superioară, putem găsi alte formule de a evolua decît cele ce țin de tiparul pur animalic.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.