Surprins de un reporter pe cînd fenta o coadă la DRPCIV (Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Vehiculelor), președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, decide să explice că rostul persoanelor cu înalte funcții în stat e să se dedice problemelor societății, nu să piardă vremea la rînd. „O problemă de gestiune a timpului“, spune sobru dl Tăriceanu, iar un subaltern al său se grăbește să anunțe că societății i s-a făcut totuși o favoare, pentru că președintele Senatului ar fi putut să își trimită un consilier să îi ridice permisul de conducere. N-a făcut-o. Ce om respectuos!

Cîteva zile mai tîrziu, fostul premier Ponta decide că frustrarea cu care a rămas după alegerile prezidențiale e încă suficient de mare pentru a și-o face cunoscută la televizor, în prime-time. Spune dl Ponta că aglomerația de la secțiile de votare din străinătate la prezidențialele din 2014 ar fi fost provocată de oameni care „s-au așezat de patru-cinci ori la coadă“. Din nou o problemă cu cozile, care fie nu există, fie sînt irelevante.

Întîmplările astea două dau o măsură a disprețului generic al politicianului român față de cetățenii pe care speră, și uneori reușește, să îi guverneze. Ceea ce șochează cel mai mult e lejeritatea cu care sentimentul acesta este exprimat. E un anume soi de inadecvare primitivă a cărei explicație stă, probabil, în lipsa sancțiunilor eficiente la adresa derapajelor de felul ăsta. Revolta de pe Facebook, punctată de invective și meme-uri, e doar reflex automat și oarecum ineficient venit de pe partea cealaltă a prăpastiei care desparte așteptările cetățeanului de realitatea nefericită din mediul politic.

Acești oameni care, cînd nu văd con­spirații, se plîng că nu li se recunoaște locul special în interiorul societății nu par să mai înțeleagă lucruri primare care nu țin neapărat de educația politică, cît de bunul-simț comun. Nu jignești categorii întregi de oameni doar pentru că poți. Mai mult, nu jignești categorii întregi de oameni în numele cărora vrei să iei decizii. Această cultură a privilegiului, specific românească, e atît de adînc insinuată în spațiul public încît reacțiile firești ale autorităților lipsesc sau, atunci cînd sînt, sînt neconvingătoare.

În cazul domnului Tăriceanu, era bi­ne­ve­nită o explicație a Ministerului de In­terne privind existența acelei cozi și motivele clare care i-au făcut pe reprezentanții DRPCIV să îi acorde acces special șefului Senatului. Nu a existat o astfel de explicație și nici vorbă de indicarea unor responsabilități punctuale. Există însă o anchetă internă a DRPCIV. Altfel spus, complicii întru nesimțire ai președintelui Senatului se vor ancheta singuri. Sînt sigur că va fi o anchetă foarte dură. În al doilea caz, afirmațiile domnului Ponta sînt cu atît mai grave cu cît ele pun sub semnul întrebării unul dintre elementele esențiale ale unei democrații: alegerile. Dl Ponta sugerează că scrutinul prezidențial a fost fraudat (ce altceva ar fi dorit să facă un om care se așază de patru ori la coadă în fața unei secții de votare, dacă nu să voteze?). Nici o vorbă din partea nici unei autorități. În calitatea sa de fost premier, dl Ponta pare să fi căpătat un soi de dispensă de la responsabilitatea cerută oricărui lider politic.

Problema e că, lăsate nesancțio­na­te, astfel de afirmații produc efecte. Și ele se văd în con­ver­sa­țiile de fiecare zi. Sînt suficient de mulți oameni care cred, fără a fi capabili să producă vreo dovadă, ca în România alegerile se fură pentru că așa vor serviciile secrete care se mai apucă uneori să provoace scandal pe la ambasadele din străinătate. Adevărul devine cumva opțional și o chestiune de gust. Își pierde valoarea absolută, iar faptele capătă o relevanță relativă. Ele pot sau nu să existe în realitate, cert e că pe baza lor se construiesc cariere politice și narațiuni mincinoase.

Sînt sigur că s-ar putea scrie o istorie a României filtrată prin perspectiva cozii. Despre cum se vede viața într-un lung șir de oameni și cum se vede din afara lui. E loc și de ceva literatură motivațională care să te lămurească ce trebuie să faci ca să nu ajungi la coadă și despre cum să suporți stoic disprețul celor care au făcut deja ce trebuia. S-ar mai putea scrie și despre tactici de supraviețuire la coadă, despre ecosistemul ei, despre organizarea lui, despre dinamica specială a acelui mediu, despre tipologiile umane de acolo, despre sentimentul acela unic pe care îl ai cînd ajungi în fața ghișeului. Acel sentiment meschin, dar valoros, care, spre deosebire de cuvîntul „dor“, chiar este un termen specific românesc.

Coada și disprețul sînt cumva legate. Atunci cînd supui o mulțime de oameni unui tratament înjositor, e cumva firesc că vor fi unii care se vor uita în jos către această mulțime. În fapt, cele două se justifică reciproc. Cei care disprețuiesc fac cozile posibile, iar cei care se așază la rînd fără să protesteze încurajează disprețul.

Vom avea alegeri în toamnă. Narațiunile false au să domine iar campania. Apoi ne vom așeza la coadă iar. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.