Subterana
Cînd stresul atinge apogeul, sătul de toate, de microprocesoare şi de fibre optice pe care job-ul ți le impune, de ţipetele vecinei de la parter, „scărmănată“ în valuri de Patrick, soţul, întors afumat de la McKibbins Irish Pub – cîrciuma favorită a irlandezilor din cartier –, de zgomotul infernal al autostrăzii din apropiere, pe care trec, în medie, două sute zece mii de autovehicule în douăzeci şi patru de ore, de lătratul fără odihnă al dulăului de pe balconul de vizavi, de protestatarii care acuză lipsa locuințelor sociale, de coloana de motocicliști (Harley-Davidson) cu motoarele turate la maximum, într-un protest vizînd creșterea tarifului de înmatriculare a vehiculelor, iar alții, care nu știu ce mai vor, sfîrșesc tămbălăul cu bătăi, îmbrînceli, vitrine sparte, arcade sîngerînd, ambulanţe sosite în mare grabă cu sirenele şi girofarurile în funcţiune. Sătul de toate astea şi încă de multe altele, am leacul meu: iau drumul Niagarei.
Reţeta e simplă. Pentru a putea locui într-un asemenea spaţiu ce devorează fiinţa, am nevoie de un contact cu un alt spaţiu, mai agresiv, ce tinde a anula fiinţa. O terapie miraculoasă de unde mă întorc lecuit, regăsindu-mi peticul meu de infern transformat într-un petic de paradis. Şi eu, care mă credeam incapabil de autoiluzii!
Pentru ca totul să fie perfect şi terapia să-mi reuşească, mai am nevoie de un element de decor adecvat: un anotimp indecis, ceva între o toamnă tîrzie şi o iarnă neîncepută. Niciodată nu am fost un „solar“. Iubesc noaptea de smoală, ador nordul cu stelele reci, mă umplu de bucurie umbrele prelungi ale norilor măturînd pămîntul în amiaza mare, ascult vîntul spulberînd frunzele uscate ale toamnei, mă fascinează furtunile de zăpadă din lungile ierni canadiene. („Mon pays ce n’est pas un pays, c’est l’hiver“ – versurile emblematice ale unui îndrăgit poet din Québec, Gilles Vigneault.) Niagara: puhoi de apă, puhoi de turişti…
Mă strecor într-o dungă prin mulţimea de curioşi ce priveşte fascinată spectacolul prăbuşirii apei în hăurile de la baza cascadei, acolo unde, abia vizibil, o mică ambarcaţiune plină cu turişti se apropie periculos pînă la limita zidului lichid. Nu mă interesează spectacolul exterior, l-am mai văzut de multe ori, nici mirificele curcubeie pe care le face apa pulverizată, nici cascada mai mică de pe partea americană, ce pare un zgomotos şuvoi de foc în apusul de soare al acestei toamne tîrzii. Nimic din ce ţine de exterior, de această regie a naturii, nu mă satisface. Am ţinta mea: subterana Niagarei.
Un ascensor rapid te coboară în tenebre. Infernul de aici, creat de fratele meu, turistul, trebuie să fie aidoma celui de „dincolo“. De aici, de la zeci de metri sub nivelul lacului, poţi privi prin ferestrele practicate în stîncă acest imens torent de apă izbind cu furie. Zgomotul este infernal, e o agitaţie incredibilă, busculade de la o fereastră la alta în căutarea ineditului, flash-urile aparatelor de fotografiat se suprapun peste lumina galbenă, artificială, a interiorului, într-o culoare incertă ce scapă spectrului luminii. Îmbulzeală, ţipete disperate: unde eşti, Paul? unde eşti, Sarah? Vacarm de nedescris, gîlceavă între două femei dintr-o pricină numai de ele ştiută, bărbaţi ce aleargă spre ascensor, ca într-o cursă olimpică, copii care urlă, speriaţi de peisajul lugubru al subteranei – iată numai cîteva dintre ingredientele infernului. O paranteză. Într-o vizită la Museum of Modern Art din New York – MoMA, cum îl alintă localnicii – am fost surprins de prezenţa unui podium de premiere olimpică în Infern. În ciclul de desene al lui Robert Rauschenberg (guaşe, creion etc.) ce ilustrează Infernul lui Dante, există unul la care am zăbovit îndelung: Canto XXXI. Ce m-a uimit, privind desenul, a fost prezenţa unui podium olimpic cu premianţii aşezaţi pe treptele lui, aşteptîndu‑şi, parcă, medaliile şi buchetele de flori. Pare de necrezut, dar concurenţa – fie ea chiar sportivă – nu lipseşte nici în Infern. Şi eu, naivul, care crezusem că „acolo“, unde mă voi duce sigur, voi scăpa de ea. Poate am norocul să nimeresc în Paradis într-o „Zi a porților deschise“. Ar fi miracol, nu noroc!
Un blitz mă izbeşte în faţă: o bătrînă cu un aparat de fotografiat, dotat cu un imens obiectiv, ce pare a-l ţine cu greu în mînă, fotografiază de zor turiştii. Nu o interesează cascada, ci noi, mulţimea avidă de inedit. Prin pulberea de apă ce pătrunde prin ferestrele subterane şi în această lumină palidă, pare o preoteasă în albele-i veşminte, o Pythie oficiind într-un oracol acvatic, ale cărei preziceri sînt convertite în fotografii care, probabil, vor fi decodificate vreodată.
Am mai privit încă o dată acest spectacol înainte de a mă îndrepta spre ascensor. El, singur, mă poate familiariza cu suferinţele de-apoi. Revenind la suprafaţă, existenţa îmi pare mai suportabilă, un Infern mai „uman“ decît cel de jos. Subterana Niagarei mă face mai înţelegător cu toate: cu Patrick, irlandezul care-şi „scarmănă“ nevasta, cu lătratul dulăului din balconul vecinilor, cu zgomotul autostrăzii ce trece prin cartier, mult mai scăzut decît cel al cascadei, cu hărmălaia demonstranţilor înverșunați împotriva încălcării unor drepturi consfințite de lege.
Mai înţelegător cu multe altele.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
