Scriam săptămîna trecută despre efortul uriaș cerut de o candidatură onestă la parlamentarele de anul acesta. Lupta e reală, ca să citez o memă de pe Internet, iar dezbaterea publică tinde să ia deja formatul tradițional al votului pentru răul cel mai mic. Domină discursul emoțional cu semn negativ. Sînt oameni care se tem de un PSD dominant, ei vor vota orice altceva decît partidul domnului Dragnea. Alții, mai mulți, vor să pedepsească cumva experimentul tehnocrat și se îndreaptă spre orice zonă politică ce ia distanță de guvernul domnului Cioloș. Nu o spun eu, o spun sondajele. Adăugați-le acestora exasperații care nu mai suportă actuala învoială politică, unii dintre ei apropiați periculos de mult de idei nu tocmai democratice. Aici intră atît USR, cît și creștinii de la Alianța Noastră sau pasionații de conspirații tîmpe care acceptă necritic aiurelile promovate de Partidul România Unită.

Ceea ce îi unește pe toți acești oameni e teama de celălalt. Fiecare dintre ei vrea să oprească un pericol real sau imaginat. Iar, pusă în cifre, teama aceasta poate ne dă o imagine destul de clară a electoratului activ românesc. Oamenii nu speră prea mult în bine, dar sînt ferm convinși că se poate mai rău. Și totuși, cu toată această plenară neîncredere în formele pe care le ia actul politic în România, partidele sînt totuși diferite. O să iau doar un exemplu, mult discutat anul acesta, cel al sănătății.

Potrivit unor date furnizate de coaliția „Votez pentru Sănătate“, în România sînt activi în momentul acesta 56.000 de medici, cu un sfert mai puțin decît ar fi nevoie. Tot România are dubiosul merit de a fi una dintre țările care alocă cei mai puțini bani sistemului sanitar raportat la numărul de beneficiari. 813 euro pe persoană, adică de trei ori mai puțin decît media europeană. În total 4,1% din PIB.

Am fost curios să văd ce spun partidele despre banii sănătății. PNL, spre exemplu, propune „finanţarea corectă a sistemului printr-o creştere treptată, anuală. Obiectivul este alocarea a cel puţin 6% din PIB, începînd cu anul 2016“. USR formulează cumva asemănător, cu diferența că e mai prudent un pic. Astfel, „pe termen mediu (în următorii doi-patru ani), alocarea bugetului pentru sănătate trebuie să ajungă la minimum 6% din PIB prin creștere graduală anuală, iar apoi aceste cheltuieli trebuie menținute și crescute în mod coerent prin bugete multianuale“. PSD se ferește deocamdată să își facă public programul pentru acest domeniu, însă, din luările de poziție ale reprezentanților săi, reiese aplecarea spre aceeași creștere graduală pînă la 6% din PIB. Ba chiar se avansează și o cifră: 0,5% pe an.

Mai departe. „O națiune puternică este o națiune sănătoasă. Iar o națiune sănătoasă nu poate exista fără o puternică rețea de policlinici și spitale moderne, finanțate corespunzător și cu un personal remunerat în mod corect.“ Ați ghicit probabil, e vorba de Alianța Noastră România, partidul înființat de fostul lider al Pieței Universității, Marian Munteanu. Nici o cifră, nici un fel de detaliu. Vorba aceea, noi să fim sănătoși. La fel și ALDE, de la care, recunosc, așteptam totuși un pic mai mult, dată fiind efervescența de care dau dovadă deputații și senatorii de sub steagul disidenței liberale. Concurent al ANR pe segmentul naționalist, Partidul România Unită are totuși mai multe cuvinte de spus despre domeniul sănătății în programul cu care se prezintă la alegeri, dar se ferește să avanseze cifre. La UDMR, nici vorbă despre acest subiect, deși formațiunea a dat de-a lungul timpului mai mulți miniștri ai Sănătății și nu chiar pe cei mai răi dintre ei.

Aici trebuie să fac o mențiune. In­for­ma­țiile de mai sus, atîtea cîte sînt, sînt disponibile pe site-urile partidelor. Am ales să nu iau legătura cu nici unul dintre politicienii care se ocupă de zona de sănătate. Mi-ar fi fost ușor, însă am preferat acest exercițiu aflat la dispoziția oricărui alegător, iar rezultatele au fost amestecate. Ceea ce rețin este că, după această mică incursiune, aria mea de selecție se restrînge sensibil dacă preocuparea mea principală este sistemul de sănătate, iar intenția fermă e să votez informat.

Pe scurt, cu două luni înainte de alegeri, pe o chestiune esențială, doar o parte dintre partide au o ofertă clară. Acesta, cred eu, poate fi un criteriu valid de selecție pentru un vot pozitiv. Un partid care are curajul propriilor opinii e totuși de preferat unuia care se leagănă fericit în brațele demagogiei și generalităților. Un partid care poate emite o schiță de program, fie ea și contestabilă în detalii, e o organizație care se ia totuși în serios și se apropie mai mult de definiția de dicționar a termenului. Iar cînd se ia în serios își ia în serios și publicul. E o minimă dovadă de respect.

Să fii alegător pare un lucru ușor, dar, cred eu, dreptul acesta vine și cu un pic de responsabilitate și de efort. Partidele nu te ajută decît pe alocuri, iar cele care o fac merită, cred eu mai multă atenție. Cred că putem afirma că valoarea votului crește cu cît ești mai informat. Și crește cu atît mai mult cu cît efortul de informare e mai mare.

Sigur că toate voturile sînt egale. Dar numai o parte dintre ele sînt şi responsabile. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.