Cei care au răbdare să urmărească nenumăratele conferințe internaționale dedicate tehnologiei probabil au remarcat că, din cînd în cînd, printre nenumărații fondatori de start-up-uri sau manageri, apare și Edward Snowden.
Niciodată prezent fizic, Snowden vorbește întotdeauna din ecranele uriașe omniprezente în astfel de conferințe. Izolat de ani de zile în Rusia, fostul analist de securitate nu prea are de ales – orice călătorie îl expune riscului de a fi expulzat în Statele Unite. Justiția americană așteaptă răbdătoare să audă explicațiile sale legate de încălcarea acordurilor care interziceau divulgarea de informații clasificate.
Snowden este un „whistleblower“, o traducere aproximativă în română ar fi „avertizor de integritate“. Un om care a decis la un moment dat în cariera sa că statul își încalcă propriile legi, iar interesul public cere ca lucrurile astea să nu rămînă secrete.
Sînt deja mai bine de șase ani de cînd fostul angajat al CIA și al Booz Allen – o companie americană activă în zona securității naționale – a luat decizia care i-a schimbat pentru totdeauna viața și l-a transformat într-un improbabil erou al dreptului la viață privată. Și cam tot atît s-a scurs de cînd discuția despre supravegherea cetățenilor și a clienților pe Internet a început să fie luată în serios.
Meritul lui Snowden este imposibil de negat. Guverne și companii joacă deja de ani de zile cartea responsabilității și, mai rar, dau înapoi atunci cînd sînt surprinse că încalcă granițe a căror fermitate nu e, din păcate, deloc garantată.
Prețul e însă foarte mare. Izolare, uneori închisoare și o permanentă suspiciune care, inevitabil, te face să te întrebi dacă un astfel de efort merită costurile personale.
Am citit Dosar permanent, autobiografia lui Edward Snowden, încercînd să înțeleg dacă a meritat. Trecut prin mîinile unui ghostwriter și ale unui editor, volumul nu reușește să clarifice acest aspect.
Așa cum este scris, textul lasă cititorului senzația unei traiectorii inevitabile. Soarta autorului a fost cumva predeterminată de interesul său pentru tehnologie, de mediul în care a crescut – în preajma unor baze militare – și de norocul istoric de a deveni adult odată cu Internetul.
Dacă ne uităm însă la experiențele altora, aflați de-a lungul timpului în situații similare sau măcar apropiate, înțelegem că, oricît de multă rațiune ar fi implicată în decizia de a arăta cu degetul spre încălcări grosolane ale legii și drepturilor omului, prețul plătit e uriaș.
„E sinucidere profesională“, explică Tom Muller, autor al unei cărți dedicate avertizorilor de integritate. În majoritatea covîrșitoare a cazurilor, cei care au îndrăznit să vorbească împotriva companiilor sau agențiilor care i-au angajat n-au mai reușit să găsească de lucru în profesiile lor.
Muller subliniază și o anume ipocrizie a publicului. Pe de o parte, avertizorii de integritate sînt aplaudați, pe de alta, aceluiași public îi sînt indiferente riscurile la care acești oameni se supun și permite nepăsător ca viețile lor să fie pentru totdeauna schimbate. În rău.
Inclusiv în cartea sa, Snowden are grijă să includă o nuanță referitoare la etica avertizorului. Atunci cînd a decis să denunțe supravegherea masivă a propriei populații de către guvernul american, a ales să o facă cu ajutorul unor jurnaliști. Rațiunea aici era că simpla plasare a documentelor pe Internet, fără explicații și fără contextualizare (modelul Assange), nu ar fi făcut decît să creeze riscuri de securitate și să alimenteze tot felul de teorii ale conspirației. Ar fi fost cel mult un gest spectaculos, însă consecințele sale ar fi fost neglijabile în marea de informație de pe Internet.
Procedînd altfel însă, Snowden a reușit nu numai să atragă atenția asupra problemei, dar și să declanșeze o dezbatere ale cărei urme se văd pînă în ziua de azi. Dacă vă îngrijorează ce fac Facebook, Amazon sau Google cu datele dvs., dacă există GDPR, asta se întîmplă și pentru că Snowden a decis să iasă din anonimat.
Deși copil al erei Internetului, fostul angajat al CIA s-a comportat aici mai degrabă ca un om din altă eră. Decizia sa de a colabora cu media îl aduce mai aproape de Daniel Ellsberg (Pentagon Papers) sau Mark Felt (Watergate) decît de Julian Assange sau alți cruciați ai libertății de exprimare și ai transparenței absolute.
Dosar permanent are meritul de a fixa în timp acel moment din viețile noastre cînd am înțeles puterea nemijlocită pe care guvernele și companiile o au asupra publicului doar colectînd și punînd cap la cap mici bucățele de informație. E o dezbatere care va continua multă vreme, iar cei mai mulți dintre noi vom fi obligați să ne construim o opinie cu privire la acest subiect. Una care să nu uite că societățile noastre au la bază libertatea individuală care însă nu poate fi protejată dacă nu este exercitată responsabil. Asta înseamnă, pe de o parte, că trebuie să ne împăcăm cu ideea că guvernele strîng informații. Pe de alta, însă, e esențială nevoia de a ne ține, la rîndu‑ne, guvernul sub supraveghere. Măcar atît cît o face și el.
Alternativa e „splinternetul“ / ciber-balcanizarea – Internetul național, tribal, spuneți-i cum vreți. Acel Internet „de stat“, după model chinezesc sau rusesc în care cetățenii au atîta libertate cîtă permite un sistem autoritar. Adică nu foarte multă.
Nu cunosc pe nimeni care să vrea așa ceva.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
Foto: wikimedia commons
