Încă nu-s lămurit dacă limba literară a țării mele e aceeași cu limba scrisă. Unii spun că da, alții că nu. Dacă au dreptate ăia care spun că nu, atunci am o limbă vorbită care se sprijină pe o bază latină, dar conține și o componentă slavă consistentă. Iar de vorbit, s-a vorbit în fel și chip, de vreme multă. („fel” și „chip” sînt cuvinte de origine maghiară). Așa cum sînt și „oraș”, „meleag”, „hotar”,  „holdă”, „sălaș”, „a gîndi”, și alte peste 170 de cuvinte din limba română care provin din maghiară. Știu că există compatrioți pe care-i înțeapă ficatul acum. Asta e, mergem mai departe. Cînd limba română s-a și scris, treaba asta s-a făcut cu caractere chirilice. Prima dovadă pe care o avem e celebra Scrisoare a lui Neacșu din Cîmpulung, de la 1521. Iar chestia asta cu vorbitul românește și scrisul cu caractere chirilice a ținut pînă hăt, tîrziu, spre mijlocul secolului al XIX-lea. Au fost oameni, în vechime, care au susținut că limba română (așa cum era vorbită atunci) nici n-ar fi avut cum să se scrie cu caractere latine. Pînă la urmă, latiniștii au învins. Le datorăm mulțumiri. Apoi au venit, tîrziu, dar hotărîtor („a hotărî” vine tot din maghiară), Budai-Deleanu, Nicolae Filimon, Eminescu, Creangă, Caragiale și alții cărora le datorăm enorm din ceea ce sîntem azi.

Trăiesc într-o țară nouă, care a împlinit de curînd o sută de ani, de cînd cîteva provincii istorice, în care locuiesc majoritar oameni vorbitori ai aceleiași limbi, s-au alăturat în aceeași unitate statală. La ora asta, nu toate provinciile de la alăturarea cu pricina se găsesc la un loc. Basarabia e un stat independent, numit Republica Moldova, iar Herța și Bucovina de Nord fac parte din Ucraina. Nici la ora asta, în țara mea nouă, cît și cum e ea, nu există autostrăzi care să lege provinciile istorice unite la 1918. Sînt foarte nou în lumea democratică. Trăiesc într-o țară nouă, cu o limbă literară nouă, sînt proaspăt sosit în lumea liberă, după mulți ani de frămîntări politice și sociale crunte, și după aproape o jumătate de secol de totalitarism comunist. Aș vrea să am exact același nivel de viață, același nivel de experiență a coagulării comunitare, aceeași știință de a-mi gestiona resursele naturale cum au și alte neamuri de pe acest continent. (Au! M-a durut. Cuvîntul „neam” vine din... maghiară.) Aș vrea să nu mai fiu considerat ca fiind cineva din zona gri a democrației, aș vrea să fiu la fel de respectat cum sînt francezii, italienii, germanii, elvețienii, maghiarii. Că tot veni vorba, stați liniștiți, sînt și în maghiară cuvinte provenite din limba română. Puține. Mai multe se găsesc în maghiara folosită în Transilvania. Dar nu-i concurs. Nu-i competiție. Iar dacă e, nu-i în domeniul în care ar trebui.

Fiind nou, sînt mai mereu nervos. Agitat. Nemulțumit. Nimic nu-mi convine. Pentru că nu sînt recunoscut și eu ca venind dintr-o moștenire veche. Pe care știu că o am. E evident că o am. Dar e tare încurcată. Comuniștii (și nu numai) m-au învățat că provin dintr-un neam eroic, viteaz, care a stat de strajă la porțile civilizației. Că am făcut praf și pulbere Imperiul Otoman, ori de cîte ori ne-am strîmbat un pic la el. Că am cîștigat glorios ambele războaie mondiale. Acum, din cînd în cînd, mai aflu lucruri care nu se potrivesc cu alea pe care le-am învățat. Eu știam că fac parte din cel mai viteaz popor al Europei. Că i-am apărat pe evrei de la deportarea în lagărele de exterminare, cum nimeni n-a făcut-o. Că sîntem adevărații continuatori ai civilizației romane, iar strămoșii noștri, dacii, înainte de a se romaniza, au stat la baza multor elemente care alcătuiesc ideile de cultură și civilizație, de la începuturile lor. Mă deranjează acum cînd unii zic că nu e chiar așa. Mă simt jignit și dat la o parte. Mi se pare că partea mea de moștenire cu care particip la lumea europeană, în care trăiesc acum, e ignorată. Și mă scoate din sărite treaba asta. Uite, de exemplu, printre altele, romii mă enervează la culme. Pentru că, din cauza lor, europenii nu ne văd pe noi. Ne confundă cu romii și ne desconsideră. Altminteri, ar vedea cît de civilizat ne locuim orașele, noi, majoritarii. Ce sistem de sănătate ne-am pus la punct, complet lipsit de corupție, extrem de performant, dedicat demnității umane și păstrării continue a stării de sănătate a cetățenilor. Ar vedea ce sistem impresionant de educație avem și ce administrație publică așternută, ca un covor moale, la picioarele cetățeanului. Sînt nou, domnule! Și demn. Și mîndru. Și inteligent ca nimeni altul. Am cel mai bun teatru, cei mai nedreptățiți sportivi, cei mai buni elevi la olimpiadele școlare și cea mai protejată natură din Europa, pentru care sînt în stare să fac orice.

Dar, deși sînt atît de nou, știu bine și ce e chestia aia care se numește ironie. Știu că pot să învăț s-o direcționez și asupra mea. Știu că asta contează. Așa cum contează să-nvăț și să nu trăiesc doar din ea. Știu că trebuie să deprind spiritul critic, și nu critica, doar ca să dau din gură. Știu că am incertitudini și lipsuri mari în documentele scrise, cu care m-aș duce să particip la spectacolul moștenirii europene. Dar știu și că nu vin din neant. Ci dintr-o lume zbuciumată, care totuși a găsit timp să lase în urmă lucruri fascinante, fie că-s prin puzderia de sate, fie că-s în cultura de tradiție orală, pe care de-abia acum o descopăr. Știu că am învățat de curînd să fiu cetățean al unui oraș, dar nu mi-e rușine de lucrul ăsta. Pentru că am speranța că, așa cum am învățat repede și alte lucruri, așa o să-l învăț și pe ăsta. Din necesitate, din orgoliu, din mecanica mersului lumii, dar o să-nvăț. Așa cum o să deprind și că-s prost dacă stau doar cu coada pe sus. Pentru că pierd vreme absolut inutil. Și e ceva ridicol. Și pentru că, deși sînt nou, am învățat că e nevoie de vitalitatea mea. Și de tot ce poate însemna ea. Ca atunci cînd donezi sînge. E ceva care, pur și simplu, salvează. Indiferent că vine de la un rom, de la un maghiar sau de la un român.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.