Apărute în secolul al XIX-lea, în lupta pentru combaterea exploatării proletariatului de către capitalism, sindicatele sînt organizații care și-au căpătat în timp o funcționalitate specifică și au un rol important, dacă și-l respectă, în protejarea drepturilor membrilor. Desigur, spun subliniind, a drepturilor, nu a pretențiilor, deci într-o formulă de echilibru și de coerență. Orice societate liberă și prosperă se bazează și pe funcția sindicatelor în existența sa. Fără să intru în explicații prea detaliate și tehnice, nefiind nici eu specialist, amintesc în treacăt că altceva înseamnă sindicalismul, în accepțiune ideologică. Acesta impune o formulă ideologică, a acțiunii directe în direcția distrugerii sistemului capitalist, a pieței libere, cu scopul instituirii unei autogestiuni autarhice, autocratice. În formule extreme, înspre instituirea unor sisteme de tipul socialismului de breaslă și al corporatismului. Cu nuanța că trebuie distinse aceste formule de cea a socialismului, care propune controlul guvernamental asupra producției, înlocuind proprietatea privată, nu controlul de breaslă.

Așadar, sindicatele sînt organizații al căror rol este să apere drepturile membrilor, eventual să militeze pentru obținerea de noi drepturi, prin negocieri cu patronatul, să apere în litigii de muncă etc. Într-un fel, ele seamănă cu anticorpii unui organism, avînd rolul să-l țină cît mai sănătos, cît mai viguros, cît mai funcțional și mai fericit, la urma urmei. Dar nici sindicatele, nici anticorpii nu au rol decizional, nu stabilesc politicile organismului în dezvoltarea lui, eventual intră în negociere pentru optimizarea acestora. E simplu de înțeles mecanismul prin care o societate, dacă sindicalismul ar prelua puterea, s-ar ruina, căci nu ar mai exista satisfacția clientului, acesta fiind la mîna discreționară a sindicatului, dezinteresat de dezvoltare, de negociere. Evoluția ar stagna, apărînd în scurt timp haosul.

Mai nou, au apărut însă un tip de organizații care cumva seamănă cu sindicatele, și mă apropii aici de domeniul educației și de specificul său. Un fel de sindicate ale beneficiarilor, care le apără acestora drepturile. Asemeni sindicatelor, ele par să fie necesare, în logica apărării unor drepturi, a apărării intereselor beneficiarilor, în raport cu furnizorii. Aproape un fel de sindicate ale consumatorilor, dacă ar fi să compar cu piața comercială, numai că aici este vorba despre bunuri și beneficii educaționale, spirituale. Cu impact, însă, pe viitor, pe piața muncii, a serviciilor,  a comerțului și a capitalului.

Mă refer, cum poate intuiți, la asociații. Asociații diverse de părinți și de elevi, uneori coalizate în alianțe devenite tot mai puternice, care au căpătat influență la nivel național și încep să aibă un cuvînt important de spus. În principiu, cred că acestea sînt necesare, tocmai în logica aceasta a reglajului, a apărării unor drepturi, a negocierii cu decidenții, a influențării politicilor educaționale într-un sens pozitiv, al orientării spre valori ale viitorului din perspectiva unei prospectări eficiente a acestuia și a nevoilor profesionale pe care le va aduce.

Totuși, de cele mai multe ori, acestea au ca voci autoritare, ca lideri, nu specialiști în educație – nici nu ar avea cum, în cazul asociațiilor de elevi. În zilele noastre, în care mediile online facilitează dezbateri ample, însă adesea mai puțin specializate sau, ca să fiu rău, favorizează părerismul, deși sînt convins de bunele intenții generale ale acestor asociații, observ că uneori se lasă influențate la modul manipulatoriu de tot felul de grupuri de astfel de păreriști sau pur și simplu de un fel de idealism paradiziac, ca să-i spun așa. Vizînd abandonarea unor valori și a unor principii, în fond a unor competențe în formarea cît mai coerentă a elevilor, cu argumentul dificultății inutile sau al fericirii furate. Uneori, poate, avînd interese de moment, care sînt de înțeles în ordinea umanului (toți ne dorim ca alor noștri copii să le fie ușor și să aibă succes), în defavoarea unei viziuni de ansamblu și pe termen lung. Vocile lor sînt adesea puternice și influente, dar aduc deservicii principiilor educației consistente și coerente, echitabile.

De curînd – un exemplu care-mi este la îndemînă –, s-a pus în discuție necesitatea ca programele pentru examenele naționale să fie „periate”, să se elimine în acest an școlar din ele unele conținuturi și chiar competențe, pe fondul sincopelor pe care le-a produs pandemia, al învățămîntului online. Am fost de acord și eu că e de bun-simț o astfel de măsură, pe ici-colo am mai și explicat de ce, cît de mari sînt decalajele între medii sociale, între oportunitățile pe care le au unii față de alții și cît de mult au avut de pierdut cu toții, de fapt, în actualele condiții.

Totuși, ce m-a frapat a fost o solicitare fermă venită din partea asociațiilor de părinți, în care se menționau explicit conținuturile și competențele care să fie eliminate, precizîndu-se că această solicitare este fundamentată pe opiniile unor „specialiști”, adică profesori cu care s-ar fi dezbătut în cadrul unui webinar. Am aflat ulterior și cam ce discuții s-au dus în cadrul webinarului, cum voci ale unor profesori care nu cunoșteau și nu înțelegeau programele școlare aduceau argumente în favoarea eliminării unor conținuturi. M-am crucit citind lista de revendicări, care evidențiau o crasă necunoaștere a programelor școlare, a viziunii acestora. Cam în felul în care un profesor le cere încă elevilor de gimnaziu să construiască compuneri argumentative de apartenență la gen sau la specie, deși programa școlară actuală este departe de aceste formule, lăsate în urmă, devenite arhivă.

Ce vreau să spun, revenind la punctul de plecare: aceste asociații sînt necesare și respectabile în esența lor, dar rolul lor nu trebuie să fie decizional și în nici un caz nu ar trebui să își asume poziții vehemente, de autoritate. Pentru că, prin comparație, ele sînt eventual sindicale, Doamne ferește să ajungă să fie sindicaliste.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.