În România anilor ’70 şi ’80, sufocat de „democraţia socialistă“, eram avid să ştiu cum funcţiona democraţia liberală în Occident. Mai toţi cei cu care abordam acest subiect aveau o admiraţie utopică în privinţa democraţiei occidentale şi spuneau: „Sistemul lor este atît de bine pus la punct încît nici nu mai contează, la ei, cine sînt cei mandataţi să-i reprezinte pe alegători la nivel local, parlamentar sau de şef de stat…“.

Cînd am ajuns eu însumi în Occident, am descoperit însă că sistemul nu era chiar în culmea perfecţiunii. Am mai constatat cu stupefacţie cît de „obositoare“ este de fapt democraţia: trebuie să o ameliorezi tot timpul, să o reinventezi fără încetare, să o împrospătezi, să o îngrijeşti, să o protejezi, să i oferi timp şi energie, să participi la dezbateri nesfîrşite, să accepţi codurile civice ale discuţiilor pro şi contra fără să te enervezi… Într-un fel este mult mai comod, mai puţin obositor, să înjuri la nesfîrşit un dictator şi să te consideri victimă a istoriei decît să faci să funcţioneze istoria întreţinînd combustia internă a democraţiei.

În Franţa, cel puţin, niciodată nu i-am văzut pe francezi mulţumiţi de cum merg lucrurile. De peste 30 de ani am impresia că democraţia franceză este în criză şi că toate rotiţele sistemului sînt contestate. Iar în ultimul timp se aud nişte voci care spun: ce-ar fi să recurgem, pentru ameliorarea democraţiei, şi la vechea metodă a tragerii la sorţi?

Un cercetător şi politolog francez, Gil Delannois, a şi publicat recent o carte pe această temă. Metoda tragerii la sorţi nu poate în nici un caz înlocui un scrutin electoral, dar îl poate „completa“, spune Gil Delannois. Metoda se poate adapta diverselor situaţii şi poate duce în final la organisme care să reprezinte mai bine diversele opinii şi diversele categorii sociale în termeni de vîrstă, sex, profesie.

Cînd privim în jurul nostru, în România, la cei care ne reprezintă în diversele sfere ale puterii, o concluzie se impune ca o chestiune de bun-simţ: mai bine ne am fi tras la sorţi reprezentanţii decît să trimitem, prin vot, unele figuri cinice sau mediocre la nivel decizional…

Metoda tragerii la sorţi, merită să precizăm, s-a născut odată cu democraţia ateniană, deci face parte din codul genetic al democraţiei. Legile erau votate direct de adunarea cetăţenilor, iar apoi, prin tragere la sorţi, erau desemnaţi cei care urmau să le aplice. Sigur, cei care reflectează la reactualizarea metodei spun clar că ea nu poate fi transpusă mecanic în societăţile noastre, dar că ne-ar putea inspira. În unele ţări ea a şi fost adoptată în anumite momente de criză, pe zone limitate de decizie. Canada, Islanda, Irlanda, Estonia au trecut prin astfel de experienţe. Cînd o comunitate nu mai are încredere în mecanismul prin care sînt desemnaţi reprezentanţii săi, cînd acest mecanism apare ca fiind blocat, pervertit, scurtcircuitat, tragerea la sorţi poate fi o metodă pentru ieşirea din impas şi „asanarea“ sistemului.

Estonia a trecut printr-un astfel de moment în 2013, cînd partidul de guvernămînt (de centru-dreapta) de la acea oră şi-a pierdut credibilitatea în urma unui scandal de finanţare ocultă. Preşedintele de atunci al Estoniei, Toomas Hendrik, a lansat o dezbatere naţională şi a introdus tragerea la sorţi pentru a restaura încrederea cetăţenilor în clasa politică.

Şi Franţa iese dintr-o lungă dezbatere lansată de preşedintele Emmanuel Macron în urma crizei „vestelor galbene“. Iar printre propunerile avansate în vederea reîmprospătării mecanismului democratic figurează şi tragerea la sorţi. Un vechi observator al vieţii politice franceze, Laurent Joffrin, care nu se „hazardează“ niciodată în comentariile sale, declară în cotidianul Libération că tragerea la sorţi ar merita experimentată în acest moment în Franţa. Să-i dăm „o şansă hazardului“, spune el, şi să încercăm, de exemplu, crearea unui Consiliu economic şi social prin tragere la sorţi…

Pentru a-şi redinamiza democraţia, francezii au optat pentru multe schimbări şi măsuri în ultimele două decenii: mandatul prezidenţial a fost redus de la șapte la cinci ani, au fost introduse reguli drastice în privinţa finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, partidele sînt obligate să participe la alegeri cu liste pe care numărul de candidaţi bărbaţi să fie egal cu numărul de candidaţi femei, parlamentarii sînt obligaţi să nu mai cumuleze mandate (de exemplu, nu au voie să fie în acelaşi timp primari)… Alte idei sînt evocate, precum recunoaşterea votului alb, utilizarea mai frecventă a referendumurilor, asocierea cetăţenilor la luarea unor decizii chiar dacă aceştia şi-au desemnat prin vot reprezentanţii…

În contextul marii dezbateri naţionale din Franţa, care s-a încheiat la începutul lunii aprilie, figura şi această întrebare pusă de executiv: Trebuie să recurgem la tragerea la sorţi pentru a-i asocia pe cetăţeni la decizia politică? Sugestia a fost aprobată de 55% din cei care au răspuns sondajului. Există chiar propunerea ca Franţa să-şi creeze o Adunare Naţională paralelă, cu 557 de membri traşi la sorţi în fiecare circumscripţie, organism care ar urma să se reunească de trei ori pe an pentru a da un aviz consultativ în privinţa unor reforme…

Personal, sînt convins că hazardul ar trebui luat în calcul pentru a contracara uzura democraţiei. Poate că astfel nu s-ar mai eterniza la putere indivizi care ajung acolo „în mod democratic“, dar care au profil mafiot. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.