Dacă ar exista un instrument cu care să măsurăm agresivitatea socială şi geopolitică de pe planetă în prezent, probabil că ar indica iminenţa unui cutremur sau a unui ciclon de gradul cinci.

Pe data de 3 noiembrie, America riscă să fie răvăşită de un ciclon social dacă Trump va fi reales sau dacă va refuza, în urma unui scor strîns, să plece de la Casa Albă. Mulţi comentatori evocă acest ultim scenariu, cu menţiunea că Donald Trump poate „cîştiga alegerile chiar şi dacă le pierde”. Este ceea ce spune editorialistul Jesse Wegman de la New York Times, denunţînd sistemul electoral american ca fiind unul „arhaic şi antidemocratic”.

Ciudat cum democraţia americană, paradoxală şi contradictorie, imperfectă şi violentă, a fost în acelaşi timp cea mai admirată şi cea mai atractivă de pe glob. Ea este scena unor ciocniri sociale şi rasiale stupefiante, cauzate printre altele de un rasism sistemic care a provocat tragedii insuportabile şi şocuri mediatice planetare. Tot din America au iradiat însă şi gesturi de o superioritate morală impresionantă cum a fost cel al lui Martin Luther King, profet al non-violenţei. Principiile enunţate de el în anii ’60 ai secolului trecut mi se par şi astăzi tulburătoare prin luminozitatea lor creştină şi umanistă. Iată ce spunea, în esenţă, acest lider al mişcării de emancipare a afro-americanilor: „Non-violenţa activă nu este o metodă destinată laşilor, ci o veritabilă formă de rezistenţă, adversarul nu trebuie umilit, ci trebuie să-i cîştigi prietenia şi înţelegerea, lupta trebuie dusă mai degrabă împotriva forţelor răului decît împotriva persoanelor care comit răul, cei care recurg la non-violenţă activă trebuie să accepte loviturile fără să lovească la rîndul lor şi mai ales să nu se lase cuprinşi de ură…” 

Un astfel de discurs ar suscita reacţii de hilaritate astăzi cînd dominante sînt agresivitatea precum şi justificarea violenţei. Iar Donald Trump, prin metoda sa de guvernare bazată pe o agresivitate metodică inedită în istoria democraţiei americane, a infestat parcă şi celelalte democraţii de pe glob, ba chiar şi gîndirea de bun-simţ. Astăzi eşti acuzat de lipsă de empatie faţă de năpăstuiţii lumii dacă îndrăzneşti să spui, de exemplu, că militanţii împotriva rasismului din Statele Unite n-ar trebui, chiar şi cînd au loc agresiuni oribile precum cea căruia i-a căzut victimă George Floyd, să jefuiască magazine şi să atace instituţii publice.

Sîntem, oare, printr-un fel de supralicitare a agresivităţii, inclusiv pe plan mediatic, complici ai distrugerii democraţiei şi a statul de drept? Numărul din octombrie al revistei franceze Philosophie, dedicat prezidenţialelor americane, a ales pentru prima pagină un titlu alarmant: „That’s all Folks – Despre sfîrşitul democraţiei în America“. Din multitudinea de contribuţii, în special americane, emană un grav avertisment: dacă democraţia se va prăbuşi în America, nici în restul lumii ea nu va mai rezista mult. Revine des în discuţie, în acest dosar, numele lui Joe Biden, pe umerii căruia apasă acum misiunea de a frîna degringolada democraţiei americane. Jurnalista şi scriitoarea Lionel Shriver îşi exprimă însă temerea că Donald Trump ar putea totuşi cîştiga alegerile din simplul motiv că stînga cauţionează revoltele sociale violente sau alte excese precum the cancel culture (cultura eliminării). Iată ce spune Lionel Shriver: „Vreau să cred că mecanismele noastre democratice rămîn destul de puternice şi intacte pentru a face faţă unui personaj bufon refuzînd să părăsească Biroul Oval. În schimb, violenţele de la Minneapolis, de la Chicago şi de la Portland mă neliniştesc efectiv. Statele Unite n-au mai cunoscut astfel de altercaţii din anii ’60, iar democraţii comit o mare eroare întrucît nu condamnă explicit aceste violenţe”.

Democraţia franceză, departe de a fi confruntată cu aceleaşi probleme sociale precum cea americană, traversează şi ea o perioadă de agresivitate toxică. Pe toată durata anului 2019, în fiecare sîmbătă au avut loc la Paris şi în numeroase alte oraşe manifestaţii violente ale „vestelor galbene”, iar mulţi lideri ai stîngii au susţinut că, fără violenţă, revendicările francezului de rînd, victimă a globalizării, nu pot ajunge la urechile Puterii.

Şi în Franţa proliferează tezele antirasiştilor radicali care consideră că răul de pe pămînt nu va dispărea decît prin exctincţia omului alb. Transformarea rasei albe într-un ţap ispăşitor ideal este o construcţie ideologică dintre cele mai periculoase întrucît îndeamnă efectiv la un război între rase.

O parte din mişcarea ecologică internaţională este tentată să recurgă la gesturi violente întrucît consideră că numai aşa pot fi obligate guvernele să acţioneze. În cadrul mişcării Extinction Rebellion, pentru moment, linia oficială este aceea a unui radicalism non-violent, fără îndemnuri la insurecţie, ci doar la nesupunere civilă.

Feminismul radical, născut în Statele Unite, a ajuns şi în Franţa, incitînd la un fel de război al sexelor. Militanta franceză Alice Coffin, într-o carte intitulată Le Génie lesbien (editura Grasset, 2020), le incită pe femei să-i „elimine” pe bărbaţi din mintea lor, să „şteargă” treptat tot ceea ce au creat bărbaţii. Citez din ceea ce spune Alice Coffin, cuvinte care au suscitat polemici vii în Franţa: „Eu nu mai citesc cărţi scrise de bărbaţi, nu le mai privesc filmele, nu le mai ascult muzica. (…) Producţiile bărbaţilor sînt prelungiri ale unui sistem de dominaţie, sînt sistemul însuşi. Arta este extensiunea imaginarului masculin. Bărbaţii ne-au infestat deja spiritul”.

Cînd aud astfel de enormităţi, aproape că regret vechile slogane marxiste adresate proletarilor de a se uni împotriva exploatatorilor. Lupta de clasă avea sonorităţi revoluţionare parcă mai logice decît lupta dintre rase sau lupta dintre sexe.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.