Pe data de 18 mai, prim-ministrul spaniol Pedro Sánchez ar fi trebuit să meargă la Paris pentru un important summit legat de relansarea economiei africane în context post-COVID. Premierul spaniol n-a mai plecat însă spre capitala Franţei pentru că a trebuit să gestioneze o altă urgenţă: sosirea a mii de imigranţi clandestini în două enclave spaniole din nordul Africii, Ceuta şi Melilla, ambele fiind un fel de vestigii ale epocii cînd Spania era putere colonială în Maroc. În numai cîteva zile, în jur de zece mii de africani, marea lor majoritate marocani, au încercat să intre în cele două enclave, uneori punîndu-şi viaţa în pericol pentru că soseau înotînd. Madridul a acuzat imediat puterea de la Rabat de provocare şi de şantaj, şi pe bună dreptate. Acest flux migratoriu a fost teleghidat de la Rabat întrucît Spania nu este de acord cu unele revendicări ale Marocului legate de Sahara occidentală. Acest litigiu nu este simplu de explicat, el îşi are însă rădăcinile în epoca colonială, alimentează o rivalitate tenace între Maroc şi Algeria, deseori prezintă tendinţe de internaţionalizare şi revine uneori în actualitate prin surprindere, ca un bumerang. În actualul context, Marocul s-a simţit lezat întrucît spaniolii l-au primit pe teritoriul lor, din motive medicale, pe Bahrim Ghali, lider al Frontului Polisario, principala forţă care luptă pentru independenţa Saharei occidentale, teritoriu revenidicat de Maroc.

Aspectul cel mai neplăcut pentru europeni în contextul acestei afaceri este utilizarea fluxului migratoriu ca element de presiune. Marocul a procedat la fel ca Turcia şi ca Libia, altfel spus a pus mîna pe robinetul migratoriu, l-a deschis şi a lăsat să curgă un număr important de migranţi. În 2015, din Turcia au venit în Europa, tot în virtutea aceluiaşi sistem, peste un milion de migranţi. De la începutul acestui an, italienii constată că robinetul s-a redeschis şi în Libia, ceea ce se vede pe insula Lampedusa. Italienii au o înţelegere cu diversele autorităţi din Libia: în schimbul unor sume despre care nu ştim nimic, libienii îi împiedică pe candidaţii la emigrare să plece spre ţărmurile Italiei. În 2019, în virtutea acestui deal, doar o mie de migranţi au ajuns la Lampedusa. În 2020, ei au fost ceva mai mulţi, 4.200. Iar de la începutul acestui an, fluxul a sporit, au debarcat pe plajele italiene peste 13.000 de migranţi. Robinetele nu se deschid singure, există mîini nevăzute care le manipulează şi, prin acest simplu fapt, acele mîini transmit semnale, măresc preţul pentru menţinerea deal-ului sau, cum este cazul acum în Maroc, recurg la arma migratorie pentru a crea haos în Europa.

În ziua cînd premierul spaniol trebuia să vină la Paris, preşedintele francez Emmanuel Macron a anunţat ştergerea unei datorii de patru miliarde de dolari pe care o avea Sudanul faţă de Franţa. Întregul summit a fost conceput, de altfel, pentru declanşarea unor noi mecanisme destinate să ajute economiile africane într-un context de mare fragilitate datorată în special pandemiei. Uniunea Europeană se teme însă şi de un nou val migratoriu post-pandemic. Experţii consideră că acest nou asalt asupra Europei este iminent. Franţa, în perspectiva preluării preşedinţiei Uniunii Europene la începutul anului viitor, înţelege să lanseze deja iniţiative pentru ca imigraţia să nu devină invazie. Ideea este simplă: cu cît ţările africane le vor putea asigura tinerilor mai multe oportunităţi la ei acasă, cu atît presiunea asupra Europei va fi mai mică. În acest sens încearcă deci să se mobilizeze europenii împreună cu diverse organisme internaţionale şi în parteneriat cu ţările interesate direct de pe continentul african. Traseele emigraţiei africane s-au multiplicat. Cotidianul Le Monde publica pe data de 22 aprilie un articol despre noua rută migratorie spre Ungaria şi Spaţiul Schengen care trece prin România.

Imigraţia rămîne un coşmar pentru liderii europeni, cu atît mai mult cu cît ea implică dimensiuni morale. Deschiderea totală a frontierelor, cum doreşte papa Francisc, este o utopie creştină. Un prea mare laxism la frontiere riscă să paveze însă calea spre putere a extremei drepte şi chiar spre dezmembrarea Europei. Fostul negociator european pentru Brexit, Michel Barnier, care ştie mai bine decît oricine de ce a plecat Marea Britanie din Uniunea Europeană, propune un moratoriu privind imigraţia pentru o durată cuprinsă între trei şi cinci ani. El consideră că Uniunea Europeană are nevoie de timp pentru a reflecta, pentru a evalua mecanismele de primire de pînă acum şi pentru a le modifica eventual.

Comisarul grec Margaritis Schinas, vicepreşedinte al Comisiei Europene, responsabil avînd drept misiune gestiunea migratorie şi promovarea modului de viaţă european, declară în cotidianul francez Le Figaro că Europa nu-şi poate proteja cultura dacă nu îşi protejează frontierele. Multe voci avizate lansează avertismente în acest sens. Universitarul francez Vincent Coussedière a publicat în martie anul acesta o carte intitulată Elogiul asimilării (Editura Rocher). Nu este normal, spune el, să renunţăm la vechiul concept de asimilare. În Franţa, cel puţin, multă vreme clasa politică a fost de acord cu acest mecanism, străinii care se instalau pe teritoriul Hexagonului erau treptat asimilaţi şi deveneau francezi. Mai tîrziu, conceptul a fost înlocuit cu cel de integrare. Un mod de le spune străinilor Nu e grav dacă nu vă lăsaţi asimilaţi, este suficient să vă integraţi, să respectaţi valorile democraţiei şi ale Republicii. Eşecul integrării însă a mers mînă în mînă cu ofensiva gîndirii politice corecte, aşa că după o vreme şi acest concept, de integrare, a fost abandonat şi înlocuit cu cel numit vivre ensemble. Un mod de a le spune străinilor Nu e grav dacă nu vă integraţi, e suficient dacă vom trăi paşnic unii alături de alţii. Filozoful Vincent Coussedière încearcă însă să reabiliteze conceptul de asimilare şi să explice că el nu are conotaţii rasiste sau xenofobe. Oare trebuie europenii să se teamă că vor fi taxaţi de rasişti dacă le cer străinilor să accepte regulile democraţiei, ale egalităţii între femei şi bărbaţi, ale primordialităţii legilor civile asupra oricăror precepte religioase?

Experţii Organizaţiei Naţiunilor Unite avertizează de mai mulţi ani că regiunea Sahelului, care este şi cea mai săracă din Africa, va deveni o bombă demografică. Cele şase ţări ale regiunii numără în prezent 90 de milioane de locuitori, iar la orizontul anului 2100 vor avea peste 540 de milioane. Dacă Sahelul este o „bombă demografică” ne putem evident întreba unde va „exploda”, iar răspunsul este clar: în Europa. Francezul Michel Garenne, specialist în domeniul demografiei, explică în eseurile sale că Europa ar trebui să-şi examineze trecutul ca să înţeleagă ce o aşteaptă. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în jur de 50 de milioane de europeni au migrat masiv spre America din aceleaşi motive pentru care în deceniile următoare s-ar putea ca 50 de milioane de africani să migreze spre Europa. Situaţiile sînt însă diferite: la acea oră America avea nevoie de mînă de lucru, în timp ce astăzi Europa este confruntată mai degrabă cu şomajul.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.