Președintele Austriei, Alexander Van der Bellen, a decis într-o seară să se întîlnească cu doi prieteni la un restaurant. A mers împreună cu soția, iar întîlnirea a decurs fără evenimente majore. Conversația s-a prelungit pînă la miezul nopții. Întotdeauna mai e ceva de spus, o idee de terminat sau un plan pentru altă întîlnire de pus la cale.
Cei patru au fost însă întrerupți de poliția vieneză. Împreună cu proprietarul și angajații restaurantului încălcau restricțiile impuse de guvern pentru protejarea populației pe timp de pandemie. Informația a devenit publică, Van der Bellen și-a cerut scuze și s-a oferit să îl despăgubească pe proprietarul localului în cazul în care autoritățile vor decide să îl sancționeze.
De partea sa, albanezul care deține restaurantul insistă că n-a făcut nimic greșit. A luat ultima comandă înainte de ora 23, cum cere legea, și a așteptat ca șeful statului și invitații săi să plece spre casă. Inclusiv în Austria, e dificil să îl dai afară pe șeful statului ca pe ultimul chefliu incapabil să se despartă de o ultimă bere.
Van der Bellen n-a negat nici o secundă întîmplarea. Admite că a greșit. Acesta e un lucru care nu se poate spune despre Dominic Cummings. Principal consilier al premierului britanic, Boris Johnson, Cummings e artizanul strategiei care l-a transformat pe acesta, dintr-un personaj vag amuzant și indecis, în liderul conservator care a obținut cea mai clară victorie la urne în ultimele zeci de ani. Cummings a avut un cuvînt greu de spus și în privința Brexitul-ui, alegînd o poziție mai degrabă adversarială decît pragmatică. Sînt, de altfel, puține direcții strategice ale guvernului sau Partidului Conservator care să nu poarte amprenta sa.
De pe această poziție de putere – doar Johnson poate pretinde că e mai important în peisajul politic britanic curent –, Cummings a decis să ignore senin restricțiile impuse de guvern și făcut o serie de gesturi care au reușit să scoată din sărite pînă și presa de centru-dreapta care, de obicei, caută tot felul abordări fanteziste pentru a justifica deciziile și declarațiile venite din zona guvernamentală.
Împreună cu soția și unul dintre copii, Cummings a făcut o călătorile de 400 de kilometri de la Londra la casa părinților săi. Familia prezenta simptome de COVID-19, iar explicația consilierului a fost că avea nevoie de un loc unde să își lase copilul în siguranță. Explicație absurdă în contextul în care milioane de britanici, unii cu probleme similare, au fost obligați să se descurce cum pot, dată fiind obligația de a nu-și părăsi casele impusă de guvern. Nici autoritățile, nici Cummings nu vor să spună dacă, pe drum, cei trei s-au oprit undeva. A contribuit familia consilierului la răspîndirea virusului? Deocamdată nu se știe. Mai departe, Cummings, împreună cu soția și copilul, au fost zăriți în preajma unui obiectiv turistic aflat la 30 de kilometri de casa părinților săi, iar explicația intră deja în zona sfidării. Consilierul lui Boris Johnson spune că își testa acuitatea vizuală pentru a se convinge că a scăpat de toate efectele coronavirusului.
În fața cererilor privind demisia sau demiterea lui Cummings, Boris Johnson a ales să își apere strategul. Ba mai mult, parlamentarilor și liderilor conservatori li s-a cerut expres să își exprime susținerea pentru această decizie. A funcționat însă pînă la un punct. Partidul, altminteri disciplinat, a început să freamăte și să dea semne de nemulțumire. Frustrarea alegătorilor tory s-a transmis pe toate căile către cadrele de partid și parlamentari care, la rîndul lor, au căpătat curaj să o exprime în public. Beneficiind de încrederea premierului, Cummings a rezistat primului val de contestări. Însă, dincolo de Brexit și de coronavirus, Boris Johnson a înțeles probabil că luna sa de miere post-electorală a ajuns la final. Johnson era altădată cel care dădea semnalul pentru declanșarea turbulențelor din partid. Acum e la primire, iar pe undeva, prin spate, zîmbește sardonic Theresa May.
Întrebarea care se desprinde din aceste situații e dacă avem de-a face cu greșeli sau cu manifestări lipsite de nuanțe ale privilegiului – personaje cu acces la putere care își permit să ignore normele fără teamă de consecințe. A existat și în România această discuție, însă, de cele mai multe ori, în mod bizar, ea a privit mai degrabă incidente minore care nu vizează persoane publice. O excepție poate fi regăsită în articolul Recorder care face o comparație între două înmormîntări. Una a unui înalt prelat al BOR și cea a unei femei din județul Arad. Între mii de oameni liberi să își ia rămas-bun de la arhiepiscop și restricțiile impuse unei familii oarecare e o diferență de tratament imposibil de justificat. „Și în timp ce la Suceava oamenii sărutau sicriul arhiepiscopului Pimen, într-o casă din Arad, familia Persidei Ciuraru stătea într-o cameră cu poza decedatei pe masă. Ca să nu fie singuri, au făcut un live pe Facebook și asta a fost tot.”
În timpuri în care am obosit să auzim despre solidaritate și despre cum doar împreună trecem peste momentele grele, astfel de întîmplări se agață de orice tentativă de a asimila onest mesajele privind mai-binele public. Ipocrizia e cancerul care mănîncă din încredere în lideri, instituții și proceduri. Prostia și greșelile pot fi iertate sau tolerate, nu și aroganța. Iar asta e probabil valabil oriunde între București și Londra.
„Ca să nu fie singuri, au făcut un live pe Facebook.” Ca să nu fie singuri, și împrumutînd din exemplele liderilor lor, oamenii aleg uneori să nu mai respecte regulile. Poți să te superi pe ei?
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
