Îmi revine în minte o scenă dintr-un film american de la sfîrşitul anilor ’80. În curtea interioară a unui liceu-internat de băieţi – select, tradiţional, construit în stilul elitistelor colegii private din Marea Britanie –, un grup de tineri îl agresează cumplit pe un coleg de-al lor mai firav, ochelarist şi cu dinţii uşor ieşiţi în afară. Victima este, indiscutabil, tocilarul clasei, iar agresorii – şmecheraşii puşi pe şotii şi mici ticăloşii, omniprezenţi în întreaga istorie educaţională a umanităţii. În aparenţă, ei sînt exasperaţi de lipsa de receptivitate la regulile nescrise ale confreriilor şcolare manifestată de studios, dar, în realitate, bănuim o iritare mocnită și faţă de performanţele sale intelectuale. Cîţiva îl ţin, iar alţii îl pocnesc sănătos în stomac şi în figură. Surprinzătoare e reacţia tocilarului molestat. Primeşte pumnii cu stoicism, aşteptînd, încordat şi viteaz, terminarea calvarului. Cînd, obosiţi, bătăuşii îl abandonează, îngenuncheat, pe pavajul cenuşiu, băiatul strigă în urma lor, rîzînd masochist, cu sîngele şiroindu-i din nas şi din buze: „Loviţi-mă, loviţi-mă, dobitoci nefericiți! Nu veţi reuşi să schimbaţi nimic! Tot eu voi fi cel care va primi burse la Harvard şi la Yale. Tot eu voi conduce maşini luxoase şi voi face 500.000 de dolari pe an. Voi abia veţi cîştiga 20.000 şi veţi trăi în case de rahat, ipotecate pe sume de nimic”. Agresorii se îndepărtează, culmea, îngroziţi, iar unul, cu frunte ridată de concentrare, îşi spune singur, după un calcul rapid: „20.000 pe an? Hm, nu-i chiar atît de rău!”.

Pentru americani şi, în general, pentru națiunile civilizate, o astfel de scenă nu surprinde în mod necesar. Dincolo de umorul său negru, episodul transmite un stereotip cultural specific lumii normale și, mai ales, dinamicii ei sociale. Este vorba despre recompensa oferită de sistem individului în schimbul sacrificiului de orice tip. Sacrificiul cel mai elocvent rămîne dedicarea unor ani din viaţă pregătirii profesionale. Universul social trebuie gîndit întotodeauna axiologic. Valorile sale prioritare sînt transferate, de la o generaţie la alta, membrilor celor mai capabili ai comunităţii. Poate că, în ochii majorității, ei par exotici, dar, inevitabil, sistemul îşi va plasa, la un moment dat, centrul de greutate în munca lor de finețe, protejîndu-i, în mod necesar, social şi financiar. Prin legea compensației, acești paria (în copilărie) ajung invidiaţi (la maturitate). Trăiesc, subit, revelaţia unui alt personaj – dintr-un film australian – care, aflat în închisoare, descoperă misterele filozofiei. Vizitat de fiul său de optsprezece ani (care îl informează scurt că a hotărît să abandoneze şcoala), protagonistul izbucneşte: „Ai înnebunit? Şcoala este singura ta şansă!”. „Nu vreau să fiu un scrobit stupid ca avocatul tău!”, replică tînărul. „Vreau să trăiesc din plin, să gust fiecare moment de libertate, aşa cum ai făcut şi tu mai demult.” „OK, idiotule, dar, înainte de a începe să o faci, mai gîndeşte-te o dată bine! Cine conduce acum afară o limuzină de 100.000 de parai? Eu ori avocatul meu?” Pe termen lung așadar, recompensa socială îşi demonstrează logica morală, aşezîndu-i în ordinea firească a lucrurilor atît pe recompensat, cît şi pe recompensator.

Repet: toate acestea, într-o lume normală! Dacă revenim, fie și à vol d’oiseau, pe plaiul mioritic, observăm că răsturnarea valorilor continuă să reprezinte – la peste trei decenii de experiență prezumtiv concurențială – semnalul cel mai strident de criză sistemică. Gravitatea situației vine din anularea principiului „recompensei”, singurul în stare de a păstra competiţia sănătoasă în interiorul mecanismului şi de a asigura echilibrul societăţii. În România, cei mai expuşi pericolului marginalizării sociale și financiare (aruncați adesea în pauperizare sau emigrare forţată) sînt chiar oamenii dedicați, dintr-un idealism incorigibil, efortului educaţional și conduitei profesionale etice. Adică aceia care nu-și plagiază doctoratele și nici nu-și inventează CV-uri de intelectuali, întrucît, spre deosebire de șefii lor – politicieni –, ei chiar sînt intelectuali. Pe aceşti luptători cu morile de vînt, monstrul statal creat de administratorii de ieri și de azi i-a condamnat la o existenţă absurdă. Loviţi în curtea şcolii, ei nu-şi pot admonesta agresorii cu ameninţarea unei revanşe peste timp. Îşi înghit umilinţa, deoarece viitorul, ca şi prezentul, aparţine aici tot ipochimenilor care i-au terfelit. Cei care ar trebui să fie în spatele gratiilor conduc limuzine de „100.000 de parai”, iar cei care ar trebui să contemple lumea de la periferiile ei cîştigă „500.000 de dolari pe an” (vai, admit, sînt de o naivitate înduioșătoare: bineînțeles că mult mai mult de atît, bașca și vreo „pensie specială”!). Dacă vreți să rîdeți, precum puștiul din filmul american, atunci cînd sîngele vă curge din nas şi din buze, o puteți face, însă, vă spun sigur, nimeni nu vă va lua în serios.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.