În anii copilăriei mele, revista care mi-a stimulat cel mai mult imaginaţia se numea Pif şi era editată de… Partidul Comunist Francez. La acea oră, însă, nu mă interesa cine era editorul şi cum ajungea acea revistă în România. Importante erau desenele, benzile desenate şi poveştile uşor de înţeles chiar dacă nu ştiam franceza. Personajele aveau haz, aveau caracter. Mă impresionau, pe bună dreptate, culorile şi diversitatea stilistică a desenelor. Fantoma Arthur, un cowboy numit Teddy Ted, căţelul Pif, ursuleţul Placid şi vulpiţa Muzo deveniseră prietenii mei, îi desenam eu însumi după ce răsfoiam fiecare număr al revistei.

Prin ce minune se puteau abona românii la acea oră, în anii ʼ70, la această publicaţie franceză pentru copii şi tineret, foarte populară şi în Franţa? Iată o altă întrebare care nu mă frămînta la acea oră, dar i-am găsit răspunsul mai tîrziu. Partidul Comunist Francez avea relaţii frăţeşti cu Partidul Comunist Român, iar şeful comuniştilor francezi, Georges Marchais, avea relaţii prieteneşti cu „conducătorul suprem” al României, Nicolae Ceauşescu. Cei doi „prieteni” mergeau uneori împreună şi la vînătoare de urşi, în Carpaţi.

Anul trecut, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la întemeierea Partidului Comunist Francez, revista Pif a reapărut în chioşcurile de ziare din Franţa. Poate că această iniţiativă a fost un posibil răspuns la întrebarea pe care şi-au pus-o unii editorialişti: ce a rămas, după un secol de existenţă, din Partidul Comunist Francez?

În septembrie anul trecut, istoricul Roger Martelli a publicat un eseu intitulat Partidul Comunist Francez, o enigmă franceză (Editura La Dispute). Cred că nici un alt cuvînt nu captează mai bine traiectoria acestei formaţiuni. De la bun început, partidul s-a dorit unul radical, revoluţionar, decis să schimbe lumea cît mai repede în spiritul învăţăturilor marxist-leniniste. Foarte repede a devenit însă un partid stalinist, total înfeudat Moscovei, ba chiar cel mai retrograd şi mai dogmatic partid comunist din Occident. Probabil că aici, în aceste contradicţii, ar trebui căutată enigma evocată de istoricul francez Roger Martelli. În anumite perioade istorice, comuniştii francezi au reprezentat o veritabilă forţă politică, au influenţat destinul a milioane de oameni, au forţat capitalismul să adopte o faţă mai umană. Anul 1936, cînd muncitorii francezi au obţinut pentru prima dată două săptămîni de concediu plătit, a reprezentat un fel de moment de apogeu pentru popularitatea Partidului Comunist Francez. Trei ani mai tîrziu, însă, după ce Hitler şi Stalin au semnat pactul de neagresiune (de fapt, de împărţire a Europei), comuniştii francezi au intrat într-o perioadă de puternice turbulenţe. De la o zi o alta, linia partidului s-a modificat sub presiunea Moscovei. Hitler, care era duşmanul numărul unu, trebuia elogiat ca un aliat, considerat un campion al păcii, alături de Stalin. Mulţi comunişti francezi n-au suportat această piruetă ideologică şi şi-au rupt carnetele de partid. Dar marea majoritate a militanţilor s-au supus.

În nici o altă ţară occidentală glorificarea lui Stalin nu a luat forme atît de groteşti ca în Franţa. Putem efectiv vorbi de o enigmă dacă ne întrebăm cum a fost posibil ca, în ţara devenită prin excelenţă un simbol al libertăţii de gîndire, sute de mii de oameni să accepte fără să crîcnească ordinele Moscovei. O enigmă rămîn şi intelectualii şi artiştii care au gravitat în jurul partidului refuzînd să vadă crimele comise de Stalin, negînd existenţa Gulagului şi a terorii staliniste. Absolut nimeni nu i-a pus poetului Louis Aragon un pistol la tîmplă pentru a-l obliga să scrie o odă închinată KGB-ului, poliţiei politice staliniste. Şi totuşi a scris-o.

După ce Hitler a atacat Uniunea Sovietică, Partidul Comunist Francez şi-a regăsit într-un fel demnitatea şi s-a angajat masiv în Rezistenţă. Nimeni nu va nega niciodată curajul comuniştilor francezi, după război a fost numit chiar „partidul împuşcaţilor” din cauza marelui număr de pierderi şi de oameni executaţi de nazişti. Potrivit filozofului Michel Onfray, după război Generalul de Gaulle ar fi făcut un pact cu comuniştii francezi: le-a dat pe mînă cultura, iar el şi-a rezervat economia şi statul. Aşa se explică probabil de ce influenţa comuniştilor a rămas considerabilă timp de încă trei decenii în viaţa culturală. În paralel, însă, şi dogmatismul de partid a rămas „de nezdruncinat”, chiar şi după revolta din Ungaria din 1956, chiar şi după înăbuşirea primăverii de la Praga de tancurile ruseşti în 1968.

În 1980 a apărut la Editura Seuil o carte intitulată Le stalinisme français. Istoricul Bernard Legendre a adunat în acest volum de 316 pagini o parte din marile enormităţi debitate, între 1944 şi 1956, de lideri comunişti, precum şi de intelectuali, jurnalişti şi artişti francezi simpatizanţi ai Partidului Comunist Francez. Lectura acestei cărţi este năucitoare. Cînd descoperi cît de eficientă a fost în Franţa propaganda Moscovei, cînd descoperi cu cîtă uşurinţă s-au lăsat spălaţi pe creier nişte oameni născuţi în libertate şi avînd acces la libertate, nu poţi decît să-ţi spui că servitutea voluntară este o boală şi că nicăieri în lume, nici măcar în cele mai solide democraţii, oamenii nu sînt la adăpost de ea.

La această oră, Partidul Comunist Francez nu mai dispune decît de un sprijin electoral minuscul, de 3%. Clasa muncitoare şi-a modificat profilul, iar mulţi dintre cei care altădată votau pentru PCF consideră astăzi că extrema dreaptă le apără cel mai bine interesele. Partidul Comunist Francez nu şi-a făcut încă, după opinia mea, o mea culpa istorică. Personal, cred că dacă în anii stalinismului comuniştii francezi ar fi îndrăznit să fie nişte veritabile spirite critice şi să vadă ceea ce Moscova le interzicea să vadă, Stalin ar fi comis mai puţine crime.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.