Statul român a băgat în faliment sportul românesc. O banalitate! Statul român a băgat în faliment sistemul spitalicesc, rețeaua de drumuri, educația, propriile căi ferate sau televiziunea națională. Care mai e mirarea? Sportul pare a fi încă o victimă a incompetenței administrative și cu asta basta, închidem subiectul și ne grăbim să vedem următoarea serie din Românii au talent, că ne mai crește moralul național.

De fapt, drag prieten cititor, problema nu e statul, adică o sumă de funcționari leneși și incompetenți (așa cum ne place să îi zugrăvim la televizor), ci este exact societatea pe care tu și cu mine, prietene, am construit-o și o consolidăm zi de zi. O societate care acum începe să se lamenteze privind duios la lichidarea mișcării sportive de performanță din România. Mare lucru! CFR-ul stă să moară, TAROM-ul cam la fel, TVR-ului i se cîntă deja prohodul. Niște sportivi în plus sau în minus. Cine să le simtă lipsa?

Societatea nu este dispusă să plătească pentru propria performanță (fie ea academică, fie sportivă). Antrenorii costă, bazele de antrenament încurcă proiectele pentru mall-uri, sportivii au nevoie de echipament, iar ăla e păzit, nu se dă gratis. Cine mai rămîne? Părintele sportivului. Ăla care s-a pomenit cu beleaua în casă. În timpurile în care tot copilul își vede liniștit de tabletă sau de privit imbecil la Soy Luna sau Violetta de dimineața pînă seara, unii s-au trezit că au copii care vor să alerge, să sară, să facă piruete, să ridice greutăți, să joace mingea. Blestem! Din acel moment, viața li se schimbă.

În afară de serviciu, rate la bancă și trafic împuțit, mai ai de făcut față și altor provocări: trebuie să te împrietenești cu antrenorii, cu ceilalți părinți, să afli regulamentele și care mai sînt ultimele mișcări de finețe care se petrec în federație. Afli unde și cum se țin cantonamentele, cît costă, și scapi de grija concediului, pentru că banii se duc în comune obscure, acolo unde a hotărît clubul sau federația că se va ține pregătirea.

A nu se înțelege greșit. Părinții sportivului român nu sînt niscaiva sfinți. Nici poveste! Ei sînt bine-mersi complici și parte a falimentului sportului românesc. Ei atîta știu: că viața e dură la ei la firmă și că la fel trebuie să fie și în sport. Că nu degeaba se cheamă competiție și colo, și dincolo. De aceea, își freacă la cap zilnic copiii, scoțîndu-le pe nas cît cheltuiesc pe antrenori și cantonamente. Apoi, au grijă să ungă antrenorul. Ăla, amărîtul, e plătit de stat cu aproape 400 de euro pe lună. Tati cîștigă de trei-patru ori mai mult, așa că e păcat să nu-l ajutăm pe amărît, să bage copilul în echipă. Asta la sporturile colective. La cele individuale e ceva mai rău. Acolo se ajunge la mizerii greu de imaginat.

Statul oricum nu contribuie cu nimic. Toți banii de pregătire sînt ai părinților. Ei țin la terapie intensivă sportul din România, de ani buni. Fără banii lor, se închidea prăvălia mult mai devreme. Necazul este că nici părinții nu fac bine. În lipsa cluburilor (niște firme fără fond) sau a federațiilor (în multe cazuri, simpli atîrnători) și, mai ales, în lipsa statului, părintele sportivului se simte dator să îl cheme la ordin pe antrenor cînd și cum vrea. El plătește, el decide! Așadar, el decide că vrea să ajungă pe podiumul olimpic (el, nu copilul, că doar el plătește, nu ăla mic) și tratează antrenorii ca pe niște simpli furnizori de servicii. Ca pe instalatori sau ca pe mecanicii auto. Profesioniștii enervați de situație au plecat de mult în străinătate (vezi cazul gimnasticii). Alții au preferat să facă marele compromis și să cîștige o pîine mizerabilă care nu aduce decît rezultate mediocre, la comanda lui mami sau tati care, dacă plătesc, decid.

Altă dată voi povesti despre abuzurile la limita legii ale dragilor de părinți. Oameni care, în calitate de unici susținători ai sportului de performanță din România, au decis că e cazul să ipotecheze și proprietățile publice ale acestuia. De ajuns, însă, pentru azi. Prea aproape sînt Rio și dezamăgirea. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.