Dacă ONU, sau alte organizaţii internaţionale, sau un grup de lideri ar fi propus în acest an 2020 o „pauză“ generală de două luni în aproape toate domeniile de activitate, pentru o reflecţie comună aprofundată legată de viitorul omenirii, iniţiativa ar fi fost considerată ca venind din gura unor nebuni. COVID-19 a reuşit să stopeze pentru un timp scurt o maşină lansată într-un ritm din ce în ce mai accelerat spre o prăpastie. Este vorba de modelul nostru de viaţă globalizat pe care mulţi specialişti nu-l consideră capabil să dureze mai mult de o sută de ani.

Dacă tot a reuşit epidemia de COVID-19 să pună în carantină principalele puteri economice ale lumii, acest timp ar merita investit cu folos. Există deja numeroase apeluri în acest sens. Ele sună cam aşa: să ne gîndim în aceste zile şi în aceste săptămîni cum să facem ca după eradicarea virusului să începem să trăim altfel.

În Franţa, preşedintele Emmanuel Macron a făcut, în cadrul unei alocuţiuni televizate, declaraţii în ruptură radicală cu viziunea sa economică de pînă acum. Există domenii, a spus el, pe care nu trebuie să le lăsăm în malaxorul competiţiei şi al economiei de piaţă. Sănătatea şi corolarul ei, alimentaţia, sînt două dintre ele. Ar fi o „nebunie“ ca statul să renunţe la control în aceste două privinţe sau să permită ca ele să fie gestionate de alte ţări sau de firme private. El se referea cu siguranţă, printre altele, la faptul că industria farmaceutică europeană depinde în mare măsură, în prezent, de China, unde sînt produse între 80 şi 85% din substanţele intrînd în compoziţia medicamentelor utilizate pe vechiul continent. Într-o manieră solemnă, apreciată de majoritatea francezilor şi a mediilor de informare, şeful statului francez a mai vorbit despre necesitatea unei „deglobalizări“. Epidemia pune în plină lumină faliile „actualului model de dezvoltare“, a subliniat Emmanuel Macron. Mai mult ca sigur că şi în numele acestei convingeri el a propus o reuniune de urgenţă a grupului G7, sub forma unei videoconferinţe.

Gesturi fără precedent vin şi din Germania, unde cancelara Angela Merkel pare să fi abandonat total unele principii de gestiune strictă. Statul deschide o linie de credite de 550 de miliarde de euro pentru a-şi sprijini întreprinderile, ceea ce în ochii experţilor apare ca o măsură fără precedent de la al Doilea Război Mondial încoace, cînd americanii au investit masiv în reconstrucţia economiei germane. S-a terminat deci cu dogma deficitului bugetar zero, ceea ce pentru comentatorii avizaţi înseamnă un viraj doctrinal radical la Berlin.

Virusul cu numele de cod COVID-19 ne mai obligă însă şi la alte reflecţii, de natură oarecum filozofică. Maxime Tandonnet, istoric, eseist şi înalt funcţionar francez, scrie următoarele în Le Figaro: „Coronavirusul este, de asemenea, o imensă lecţie de modestie pentru omul modern convins că poate fi stăpîn pe natură şi pe propriul destin. Această criză planetară demonstrează că istoria, în pofida rapidelor progrese tehnologice, rămîne în cel mai înalt grad incontrolabilă“.

Ar merita poate să publicăm o antologie cu astfel de analize grave şi interesante formulate în ultimele două săptămîni, de cînd a devenit clar că Europa este noul epicentru al epidemiei. Lumea noastră rămîne fragilă… Tot ce am construit se poate prăbuşi ca un castel de cărţi de joc… Riscăm şi noi, cetăţenii secolului al XXI-lea din ţările dezvoltate, ca şi generaţiile care au cunoscut cele două războaie mondiale sau alte drame majore de pe planetă, să devenim prizonierii unor dezastre ireversibile… Aş spune că în prezent plouă în spaţiul mediatic cu astfel de concluzii, şi ar fi efectiv dureros ca, după extincţia virusului, omenirea să-şi reia stilul de viaţă de dinaintea epidemiei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

În Europa, timp de multe decenii conceptul de naţiune a fost supus tuturor criticilor şi considerat uneori sursa tuturor dezastrelor. Acum, însă, acest termen îşi recapătă brusc titlul de nobleţe. În faţa expansiunii virusului, naţiunea şi-a redobîndit calitatea de spaţiu protector. Oamenii s-au repliat în apartamentele lor şi în spatele unor frontiere reactivate, dar nu oricum, ci motivaţi de un elan de solidaritate pe care numai ideea de familie şi de naţiune îl pot insufla. Italienii, cînd îşi dau „întîlnire“ în balcoane și cîntă împreună în cursul după-amiezii, reamintesc de fapt că apartenenţa la o naţiune este o sursă de energie şi de speranţă. Sintagme precum „Spaţiul Schengen“ sau „societate deschisă“, sau „liberă circulaţie“ şi-au pierdut brusc din magia de altădată. În momente dificile, cum este cazul acum, frontiera, suveranitatea şi naţiunea formează un trio benefic. El mai are ceva de spus, deşi era pus la naftalină, şi merită să-i ascultăm argumentele.

În acest context de pandemie, arăta un editorialist în publicaţia umoristică Charlie Hebdo, în ciuda marelui număr de victime şi al haosului economic planetar, merită să vedem şi „partea plină a paharului“. De exemplu, faptul că deasupra unor vaste regiuni din China a dispărut norul toxic. Dacă am putea consulta cu un stetoscop plămînii planetei, am observa că, în ciuda coronavirusului, Terra respiră mai bine decît cu trei luni în urmă. Iată altă lecţie teribilă, conţinînd o dilemă tulburătoare. A fost nevoie ca mii de plămîni umani să se sufoce cangrenaţi de COVID-19 pentru ca plămînii planetei să se poată umple cu ceva mai mult oxigen. Oare omul este condamnat să devină un idiot planetar total, incapabil să asigure şi sănătatea planetei cînd îi merge lui bine?

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.