Exista, da sau nu, rasism în Grecia antică ? Nu sînt echipat să dau un răspuns la o asemenea întrebare. Spontan aș zice doar că, așa, problema e prost pusă. Dar e adevărat că acum toată lumea care scrie despre africani (non-egipteni) în antichitate se simte obligată să se poziționeze undeva. Multă vreme dezbaterea a lipsit cu totul, apoi au urmat studiile de recuperare și (uneori) de supralicitare a contribuției africane la cultura greacă. După 2000, în vocile cercetătorilor se aud timidități complexe și ecourile unor polemici implicite: ni se zice fie că nu existau prejudecăți semnificative împotriva negrilor (în dialog mascat cu unii care proiectează forțat rasismul în antichitate), fie că acolo, în Grecia clasică, se naște protorasismul (pentru a-i motiva pe alții să nu mai conteste discriminări reale de azi). Numai că cercetarea istorică nu poate fi folosită compensatoriu – un studiu dezechilibrat al lumii de altădată nu va rezolva niciodată un dezechilibru în cea de azi.

Aici n-o să ating tema decît pieziș, plecînd de la un artefact de la sfîrșitul epocii arhaice (foto), un tip de vas numit aryballos. Dar ceramistul extravagant a depășit cu mult această formă standardizată, transformînd vasul într-o sculptură, ba chiar una dublă, printre cele mai frapante din antichitate, juxtapunînd o femeie albă și un bărbat negru.

Cînd africanii își fac apariția în arta greacă prin secolul VI î.Hr., ei erau cunoscuți în civilizația egeeană de o mie de ani. Dar contactele-cheie cu „etiopienii”, cum îi numesc sistematic sursele antice, trebuie să fi avut loc în colonia greacă din Egipt, Naukratis, și apoi, în Grecia însăși, cu nubienii din armata persană invadatoare a lui Xerxes. Vasele arhaice și clasice decorate cu imagini de africani reflectă poate faptul că mulți prizonieri de război negri ajungeau să fie vînduți ca sclavi. Nu e vorba de războaie pe care să le fi purtat chiar grecii, ci de campaniile egiptene și ahemenide contra Nubiei (regatul Kush – Sudan) și de cele ale nubienilor înșiși contra vecinilor lor în interiorul continentului. Arta greacă fotografiază aceste situații, și mulți africani apar așa cum probabil publicul-țintă al vaselor putea să-i vadă cel mai frecvent în realitate – ca sclavi, sau în orice caz în roluri sociale modeste. Unele excese caricaturale din pictura pe vase par mai degrabă concesii făcute nevoii de tipologizare (nevoie care poate fi criticată) și gustului acestui public. E de notat însă că, pe vasele cu figuri negre, toți bărbații au oricum trupurile negre (doar femeile pot avea uneori trupuri albe, în culoare adăugată), iar pe vasele cu figuri roșii, toate corpurile sînt roșii. Sînt și limitări tehnice la mijloc – oxidul de fier din emulsia de argilă pur și simplu n-are de unde să dea, oricît ai varia temperatura și oxigenul, alte culori decît acestea două. Dar simpla origine nu decide totul pentru artiști. Prințesa Andromeda, după unele surse etiopiană, apare roșie, deși sclavii ei sînt de culoare neagră. Regele etiopian Memnon, aliat al troienilor, ucis de Ahile, are fizionomia unui grec, deși însoțitorii lui au figuri africane. „Clasa” bate „rasa”. De altfel, pentru vechii greci, culoarea neagră a pielii africanilor era doar un rezultat al expunerii la soarele puternic, fără să fie o calitate moștenită, ceea ce în sine șubrezește orice discuție modernă despre rasismul antic.

Mă întorc la obiectul din poză, unul dintr-o serie restrînsă produsă în antichitate, al cărui mesaj e greu de prins. Dar indiferent care e acest mesaj, pentru artist vasul pare să fi fost în primul rînd o provocare estetică. Lumea vaselor pictate, ignorată de sursele scrise, e foarte vie, foarte auctorială, cu sute de semnături ale ceramiștilor și ale pictorilor. Oamenii știau ce fac și nu-și cereau scuze pentru talentul lor. E adevărat că primatul emoției artistice în faza de producție nu scutește neapărat un obiect să fie apoi ideologizat prin contexte specifice de utilizare. Dar e imposibil să nu-ți imaginezi cît de satisfăcut trebuie să fi fost artistul de corespondența perfectă între luciul negru al angobei vasului său și pielea modelului. Nu mă grăbesc, desigur, să zic că artistul își propune să celebreze diversitatea sau așa ceva. E clar doar că se simte bucuria lui de a avea un pretext să evadeze din subiecte convenționale. În evadările de acest tip, el păstrează de obicei demnitatea ambelor fețe ale vasului. O zi în atelier cu un asemenea aryballos ianiform trebuie să fi fost o sărbătoare, cum era poate și pentru Shakespeare cînd scria despre Othello și Desdemona, nume pe care un istoric din anii ʼ70 le lega în glumă de vasul nostru. Pentru care însă încerc să vin cu o interpretare serioasă săptămîna viitoare.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons