Forţa metaforică a cuvîntului primăvară i-a făcut pe mulţi istorici şi comentatori să-l integreze în limbajul lor. Revoluţiile din 1848 din Europa au rămas în memoria colectivă ca o primăvară a popoarelor. Nu sîntem departe de ideea de primăvară nici în cazul evenimentelor petrecute în Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin: acea perioadă a fost numită dezgheţ, după titlul unui roman publicat în 1954 de Ilia Ehrenburg. Încercarea comuniştilor din Cehoslovacia de a crea un socialism cu faţă umană a rămas în istoria recentă a Europei sub numele de Primăvara de la Praga. Episodul revoluţionar din China, derulat între lunile aprilie şi mai 1989, cînd tineretul spera să preia de la Gorbaciov principiile Perestrokăi, a fost numit Primăvara de la Beijing.
Conceptul de primăvară este asociat cu ideea de speranţă, de trezire, de libertate, de lumină, de început de ciclu vital, de tinereţe. Imediat după căderea comunismului în România, numeroşi artişti francezi, dorind să salute aspiraţiile democratice ale românilor, au venit la Bucureşti în cadrul unei operaţiuni culturale numită Le Printemps de la liberté (Primăvara libertăţii). În 2013, în Franţa, a fost iniţiat un colocviu intitulat Primăvara economiei, o manifestare destinată tinerilor. Organizatorii ei consideră că lipsa de cultură economică a tinerilor reprezintă o ameninţare pentru democraţie, de unde dorinţa de a-i familiariza pe tineri cu labirintul economiei. Tot în Franţa, anul acesta, a fost creat un sindicat numit Primăvara ecologică, primul avînd un astfel de angajament declarat.
Multe dintre primăverile cu accente revoluţionare şi insurecţionale sînt însă sinonime cu ideea de sînge, de reprimare, de eşec. Este cazul cu Primăvara arabă de la izbucnirea căreia se împlinesc zece ani pe data de 17 decembrie. Această primăvară nu a reuşit decît într-o singură ţară, în Tunisia, deşi revolte populare similare au izbucnit şi în Libia, Egipt, Siria, Yemen, Behrein… Reversul primăverii, dacă ţinem cont de ceea ce conţine conceptul ca metaforă politică, sînt războiul, haosul şi represiunea.
Primăvara arabă a început cu un gest sacrificial: pe data de 17 decembrie 2010, un tînăr vînzător ambulant tunisian, Mohamed Bouzizi, şi-a dat foc în localitatea Sidi Bouzid, exasperat de hărţuirile poliţiei, de dictatură şi de sărăcie. Gestul lui a fost pus în ecuaţie cu cel al cehului Jan Palach care şi-a dat foc pe 16 ianuarie 1969, la Praga, pentru a protesta împotriva înăbuşirii primăverii politice din ţara sa sub şenilele tancurilor ruseşti.
Tunisia este, la această oră, unica veritabilă democraţie din lumea arabă, deşi ea rămîne fragilizată de instabilităţi politice, de crize economice şi de activismul unor partide islamiste alergice faţă de tot ce ţine de influenţa occicdentală.
În Egipt, într-o primă fază, revoltele au dus, pe 11 februarie 2011, la căderea preşedintelui Hosni Mubarak şi la primele alegeri prezidenţiale libere. Democraţia egipteană nu a putut însă decola din cauza unui fel de blestem congenital al lumii arabe contemporane: imediat ce sînt organizate alegeri libere, victoria le revine islamiştilor. În iunie 2012, egiptenii l-au ales ca preşedinte pe Mohamed Morsi, candidat al Fraţilor Musulmani cu un program de totală islamizare a societăţii, practic la antipodul a ceea ce înseamnă democraţia ca laborator al spiritului critic şi al libertăţii de expresie. Primăvara egipteană s-a încheiat brutal, un an mai tîrziu, printr-o lovitură de stat militară, şi de atunci regimul îi reprimă şi pe islamişti, şi pe militanţii laici, şi pe cei de stînga – de fapt, nimeni nu mai mişcă în front.
În Siria, primăvara politică nu a apucat să trăiască nici măcar o zi, revolta populară s-a transformat în insurecţie armată şi în război civil, iar la această oră bilanţul tragediei siriene este de 380 000 de morţi.
În Libia, aspiraţiile spre libertate au dus la haos. Libia este şi singura ţară arabă unde occidentalii au intervenit direct, din punct de vedere militar, pentru a contribui la prăbuşirea unui dictator. Eliminarea lui Muammar Gaddafi ca simbol al răului nu a dus însă automat la crearea unui teren propice pentru construirea democraţiei, ceea ce au putut constata cu amărăciune europenii. Pe data de 15 septembrie 2011, doi lideri europeni, preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi prim-ministrul britanic David Cameron, erau aclamaţi la Tripoli de o mulţime entuziastă. „One, two, three, viva Sarkozy!”, strigau mii de oameni… Ironia soartei, în prezent fostul preşedinte Nicolas Sarkozy este împotmolit într-un proces complicat, fiind acuzat că ar fi primit 50 de milioane de euro de la Gaddafi pentru campania sa electorală din 2007…
Primăvara arabă a reuşit iniţial în Yemen, unde mobilizarea populară, în februarie 2012, l-a obligat pe Ali Abdallah Saleh, înşurubat la putere de 33 de ani, să lase locul altora. În prezent, însă, ţara este confruntată cu un război civil izbucnit în 2014, iar ONU a lansat un semnal de alarmă în legătură cu spectrul une grave crize umanitare şi al foametei.
Numeroase alte primăveri mai figurează în panoplia metaforică legată de acest cuvînt. În Algeria, în urmă cu 40 de ani, s-a produs o primăvară berberă, o mişcare destinată să ducă la recunoaşterea identităţii berbere şi a limbii berbere. Primăvara algeriană este sintagma desemnînd manifestaţiile gigantice în urma cărora, la începutul anului 2019, preşedintele Abdelaziz Bouteflika a fost împins spre „ieşire” după douăzeci de ani de exercitare a puterii.
Multe primăveri politice s-au transformat foarte repede în „ierni” grele şi interminabile sau în „veri” sufocante şi incendiare. Cuvîntul, însă, cu elanul său metaforic, nu a dispărut din mintea oamenilor, nu a fost eradicat din limbajul universal al speranţei, ceea ce reprezintă în sine o speranţă.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
