În condiţiile unor bugete foarte strînse în Europa actuală, îngrijorările legate de apărare au crescut. Paradoxal însă, paşii întreprinşi în 2010 oferă speranţe pentru viitor. Acordul în domeniul apărării semnat în noiembrie de către Franţa şi Marea Britanie e compus din două tratate care acoperă dezvoltarea comună a forţelor lor armate, în ce priveşte descurajarea nucleară şi îmbunătăţirea echipamentelor şi comunicaţiilor. Iniţiativa are un sprijin politic ferm din partea liderilor celor două ţări şi exprimă o hotărîre clară de unire în faţa ameninţărilor comune. Aplicate corect, aceste tratate pot constitui un precedent încurajator pentru întreaga Uniune Europeană. Prin depăşirea limitelor strict naţionale, ele trasează calea viitoare pentru apărarea europeană şi vor ajuta la stabilirea unui cadru al relaţiilor cu Statele Unite şi NATO.

Pentru a judeca mai bine valoarea tratatelor, trebuie să ne amintim conjunctura în care au fost concepute. În 1998, Declaraţia de la Saint-Malo a preşedintelui Jacques Chirac  şi a premierului Tony Blair indica hotărîrea ambelor ţări de a întări securitatea  şi capacităţile de apărare ale Uniunii Europene. Iniţial reticentă în a accepta o Europă cu o capacitate de apărare autonomă, Marea Britanie a învăţat, de la intervenţia din Kosovo, că UE trebuie să fie în măsură să răspundă rapid şi eficient unor crize.

Declaraţia de la Saint-Malo semnala că marile puteri militare din Uniunea Europeană erau pregătite să-şi dezvolte propria politică de apărare, chiar dacă nu una total autonomă faţă de NATO. Prin acordul Berlin Plus, care facilita folosirea resurselor NATO pentru misiuni întreprinse de European Defense and Security Policy (ESDP), NATO recunoştea maturizarea ESDP din ultima decadă. Într-adevăr, UE a întreprins 24 de misiuni în Europa, Africa şi Asia, diferite ca natură, domeniu de aplicare şi scop, combinînd mijloacele militare şi civile. Astăzi, Uniunii i se cere să conducă misiuni complexe, în circumstanţe ostile. În acest scop, Europa trebuie să se bazeze pe lecţiile succeselor sale din trecut. Noi, europenii, trebuie să răspundem favorabil, repede şi eficient. Misiunile de apărare trebuie să fie mai flexibile, prompte, multinaţionale şi multi-instrumentale. Ele trebuie să se concentreze asupra stabilităţii şi securităţii, indiferent de situaţie şi de natura conflictului. Totuşi, este clar că apărarea europeană se luptă acum din răsputeri cu finanţarea publică. Mai mult decît atît, cele mai recente sondaje Eurobarometru arată că apărarea este ultimul lucru de care europenii sînt îngrijoraţi. Tocmai din această cauză, acordul franco-britanic devine de o importanţă vitală. Tratatele marchează o încercare de a echilibra acţiunile şi ambiţiile, în conjunctura crizei economice, a consolidării fiscale, a unor transformări în apărare, pe scară largă, a creşterii interdependenţelor şi a ameninţărilor globale – de la terorism şi proliferare nucleară pînă la schimbările climatice, deficitul de resurse şi noile epidemii –, care sînt imposibil de abordat unilateral. Acestea stabilesc, de asemenea, şi un precedent pentru Marea Britanie, pregătind calea pentru viitorii premieri care vor înainta în această direcţie.

Întărind capacităţile militare ale ambelor ţări, se întăresc indirect şi cele ale Uniunii Europene. Căutarea de sinergii şi eficienţă care rezultă din acord ar putea deveni o forţă motrice şi pentru Agenţia Europeană de Apărare (EDA).  Marea Britanie poate considera acum EDA o cheltuială în plus, dar, cînd va fi mai bine definită, ea ar putea reprezenta o sursă de economie pentru fiecare ţară europeană.

Mai mult, acordul prevede cooperări în domeniul cyber-securităţii, al contraterorismului, sateliţilor de comunicaţii şi al securităţii maritime, care sînt, de altfel,  şi elemente-cheie ale Tratatului de la Lisabona. Tot aşa, instituirea, în aceste tratate, a unor forţe expediţionare comune ar putea conduce la constituirea unei  structuri mai largi, aşa cum deja se prefigurează prin „cooperarea bilaterală cu NATO, Uniunea Europeană, ONU sau alte operaţiuni“.

Solidaritatea şi acordul asupra obiectivelor politice sînt preocupările cele mai presante ale epocii actuale. Noul pact dintre Franţa şi Marea Britanie poate fi un pas istoric, mai degrabă către raţionalizarea cheltuielilor de apărare, decît spre o demilitarizare a Europei. Totul depinde de calea aleasă. În timp de criză financiară, e puţin probabil ca statele UE să-şi mărească bugetele pentru apărare. Dar dacă Franţa şi Marea Britanie  înţeleg cît de mult e legată protecţia lor de cea europeană, dacă ele cooperează reciproc şi îşi extind această cooperare şi spre alte ţări europene – potrivit formulei prevăzute în pact –, vom putea eventual vedea o Uniune Europeană avînd capacitatea de a-şi asuma rolul de apărare aşteptat de la ea de către întreaga comunitate internaţională. Prin forţarea unei mai mari eficienţe şi colaborări, necazul pricinuit de criză poate aduce chiar beneficii.

Această variantă ar putea conduce şi la diminuarea îngrijorării americane privind cheltuielile de apărare prea scăzute din Europa. Pactul franco-britanic nu schimbă angajamentele faţă de NATO – un element-cheie al intereselor SUA – pentru că orice reducere a numărului de trupe desfăşurate în diverse teatre de operaţiuni ar presupune inevitabil o mai mare povară pe umerii SUA. Acordul franco-britanic implică totuşi un progres către acţiuni militare europene comune, atît în Europa cît şi în alte regiuni ale lumii, ceea ce va fi încurajator şi pentru Statele Unite. Fapt e că iniţiativa vine din partea celor două mari puteri militare ale Europei (care cheltuiesc în total  pentru apărare jumătate din cît cheltuieşte întreg continentul), fiecare avînd şi locuri permanente în Consiliul de Securitate ONU.

Toate acestea evidenţiază o continuă transformare din comunitatea  transatlantică, a unor organizaţii destinate să apere un teritoriu împotriva unui agresor cunoscut, într-unele mai flexibile şi mai dinamice. Stabilirea unei gestiuni comune şi a unei revizuiri a capacităţilor convenţionale de apărare va fi o provocare pe două direcţii funcţionale, datorită schemelor tradiţionale ale organizaţiilor din apărare şi a celor politice, în măsura în care vor necesita cedări de suveranitate din partea statelor naţionale.

O altă provocare la fel de importantă e cooperarea dintre NATO şi Rusia, în condiţiile în care la summitul NATO de la Lisabona din noiembrie s-a căzut de acord asupra unei colaborări legate de scutul antirachetă. Această relaţie trebuie să se bazeze pe cooperare şi beneficii pentru ambele părţi, respectîndu-se anumite principii comune de guvernare şi ne-amestec. Dar coordonarea şi împărţirea capacităţilor îi pot ajuta pe ambii parteneri să facă faţă noilor tipuri de conflicte. Aici UE îşi poate exercita  capacităţile de a conduce pentru că e vorba de un proces aflat abia la început.

Aşa cum spunea premierul David Cameron la încheierea acordului cu Franţa: „Acesta nu e un scop în sine deja atins, ci începutul a ceva nou“ – cuvinte care parafrazează o afirmaţie a lui Jean Monnet la fondarea Uniunii Europene. Acordul franco-britanic din 2010 a fost un semn plin de speranţă pentru 2011 şi pe mai departe: un pas pe drumul anevoios, dar necesar, spre o mai mare securitate a Europei. 

Javier Solana, fost Înalt Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi Politici de Securitate şi fost secretar general NATO, e în prezent  preşedinte al Centrului pentru Economie Globală şi Geopolitică. 

Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
Traducere de Andrei MANOLESCU