Un concept care generează astăzi furor în mase, dar care mie nu-mi cauzează decît, cel mult, tremor (prin imbecilitatea lui implicită) este cel de „dezvoltare personală”. Șmecherii momentului se oferă pe toate drumurile, infatigabil, să deconspire (contra cost, desigur) secretele așa-zisei „dezvoltări personale”, iar fraierii se îmbulzesc instantaneu „să benefecieze” de miraculoasele rețete „psihologice”, convinși fiind că, după „tratament”, vor intra, în regim de urgență, pe lista scurtă a nominalizaților la Premiul Nobel. Vor deborda, cu alte cuvinte, de atîta „dezvoltare personală” și întregul univers se va simți obligat să-i răsplătească, fie și simbolic, pentru extraordinara lor „transformare”. Dar ce înseamnă, pentru numele lui Dumnezeu, „dezvoltarea personală”? Indubitabil, multitudinile care, în prezent, vorbesc neîncetat despre ea nu ar fi, la rigoare, în stare să îndruge decît banalități sforăitoare despre semnificația noțiunii. Totuși, voi admite, inventatorii acestui produs al culturii progresiste nu au fost, ab origine, băieți proști, știind intuitiv că, prin intermediul unei astfel de sintagme perverse, vor capta atenția multor dezorientați nefericiți ai planetei. În postura mea de individ a cărui meserie se bazează, preponderent, pe texte și, în consecință, pe cuvinte, voi încerca aici o „descifrare” semantică a sintagmei, pornind de la construcția sa inițială. Pionierii „dezvoltării personale” (personal development, în limbajul-tată anglofon) trebuie să fi avut în vedere, în elaborarea noului clișeu, cu perfidă subtilitate, un complex uman general valabil: acela că sîntem mai mult decît părem. De ce să trăim, prin urmare, o viață întreagă, în interiorul unui veritabil hău al personalității noastre, hău căscat, se înțelege, între „posibilitate” (potential?) și „realizare” (achievement?), cînd, prin tehnici „motivaționale”, ne putem „moși” eul ascuns, „dezvălui” sinele inhibat, arăta fața reală (de „o frumusețe ireală”) în „splendoarea” ei absolut șocantă?

Cum să rămîi așadar de piatră la asemenea promisiuni, mai ales atunci cînd, să recunoaștem, frustrarea, sentimentul neîmplinirii, eterna „lege a lui Murphy”, blazarea, dezamăgirea, eșecul, tristețea, angoasa, neliniștea și întîmplarea (frecvent, aiuritoare) rămîn caracteristicile dominante ale majorității traseelor biografice din istorie? Vei cădea ușor în capcana experimentului de „autodescoperire”, asumîndu-ți, senin și, din păcate, stupid, maimuțărelile la care te vor supune energicii instructori motivaționali. De ce folosesc termeni atît de duri și neconcesivi, se pot întreba unii care cred în buclucașa sintagmă, bănuind că ar ființa, în interiorul lor, și o altă „identitate” ce merită să iasă la lumină? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că acea „identitate ascunsă” nu există de fapt! Tot ce are un om de oferit va oferi negreșit pe parcursul (mai lung ori mai scurt) al existenței sale pămîntești. Am mai spus-o și o repet: în noi înșine nu ne putem cuprinde decît o singură dată. „Excesul” – în plus sau în minus, după caz – este fantasmagorie, prilejul intrării personalității noastre într-un proces „inflaționist”, într-o stare de inadecvare ontologică. Destinele individuale constituie rezultatul ultim al interacțiunii dintre mai mulți factori aparent necontrolabili: istoria dată, moștenirea genetică și dinamica lumii unde ne-am născut. Toți acești factori însă vor fi influențați (ireversibil) de un element personal esențial: alegerea noastră. Avem privilegiul opțiunii, iar opțiunea pe care o exercităm neîntrerupt, pînă și inconștient (atunci cînd decidem să mergem la stînga ori la dreapta pe un drum, să mîncăm ceva în loc de altceva, să folosim sau nu un anumit cuvînt etc.) ne modelează soarta, într-un mod covîrșitor, în concertul de ansamblu al prezumtivei „predestinări”. Cineva ar putea obiecta: și dacă iau o hotărîre greșită, comit adică o eroare de „alegere”, înseamnă că așa sînt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul carevasăzică la o a doua șansă?

Încep cu finalul: avem mereu dreptul la a doua și chiar la o a n-a șansă. Existența umană e un lung șir de „șanse” repetitive. În plus, nu, o alegere „greșită” nu indică neaparat predispoziția inexorabilă a cuiva pentru eroare, presupunînd că și „eroarea”, aidoma tuturor lucrurilor, are un caracter relativ. Dar da, voi răspunde, o decizie (oricum ar fi – bună sau rea, în funcție de unghiul și momentul din care te raportezi la ea) te ilustrează, devine  marca eului tău profund, a rețelelor neurale care îți fixează, cerebral, personalitatea. Iar noi trebuie să acceptăm că nu se mai află nimic dincolo de acest „eu”, de această amprentă a identității, „ceva” care să merite a fi dat la iveală, să fie „dezvoltat”. În concluzie, consider „dezvoltarea personală” o utopie a actualității, iar pe promotorii ei niște Campanella (mai puțin imaginativi) contemporani.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.