Am parafrazat mai sus titlul uneia dintre cărțile recente ale profesorului ieșean Alexandru Călinescu – O anume idee despre Franța. Nu am făcut-o însă de dragul jocului stilistic. Citindu-i ultimul (splendid) volum publicat (Instantanee cu final deschis, Junimea 2020) și cunoscîndu-l pe autor de mai bine de 35 de ani, mi-am pus o întrebare legitimă (ce se plasează, de altfel, în continuarea unei frumoase și corecte observații făcute de Vasile Popovici în revista Orizont): de unde vine seducția indusă necondiționat de profesorul Călinescu asupra tuturor celor cu care interacționează pe numeroasele paliere ale vieții sale intelectuale și sociale, de la studenți la cititori, de la prieteni la inamici ideologici (da, și ei îl respectă, recunoscînd, implicit, ascendentul personalității sale), de la jurnaliști (cu entuziasmul „marii trăncăneli”, specific presei, estompat în prezența lui) la oficialități (am văzut eu însumi politicieni, în mod obișnuit cu vervă, complet intimidați în preajma acestui veritabil „om academic”, descins din clasicele tipologii universitare europene)? Deși mă asociez spiritului dilematic, refuzînd soluțiile definitive (la fel ca profesorul Călinescu bunăoară, un adept al „finalurilor” și „bibliotecilor deschise”), în cazul de față, am găsit totuși un răspuns: eleganța. Structural, Alexandru Călinescu este un personaj elegant. În scris, în existența publică, în profesie, în comportamentul zilnic. Eleganța sa se leagă de un formidabil simț al măsurii, pe care îl deține în mod natural. Nu știu pe nimeni care să reușească să fie, fără nici un efort, egal cu sine însuși în orice împrejurare, așa cum e dintotdeauna Alexandru Călinescu.

Cine citește atent cărțile și articolele profesorului va fi surprins (și imediat sedus) de felul în care fiecare cuvînt și fiecare frază se așază perfect în pagină, fără excese, fără forțări ale textului într-o direcție sau alta. Foarte des, de dincolo de rînduri, răzbate fie o ironie devastatoare, fie un umor teribil. Ambele decurg firesc din starea creată de scriitorul aflat în echilibru cu propria expresivitate, manifestînd chiar și (o aparentă) sobrietate. Admit că fac acest comentariu cu invidie. Ca autor, eu mă lupt frecvent să cîștig simpatia și adeziunea cititorului, îi fac insistent din ochi și nu mă dau în lături de la a-l trage de mînecă pentru a mă însoți în revelarea „poantei”. Alexandru Călinescu nu are nevoie de asemenea artificii. Eleganța „mișcării” lui textuale, perfect dozate, îl „prinde” pe cititor în mecanismul lecturii empatice și îl seduce negreșit. Și în momentele în care, evident, anumite lucruri îl irită, profesorul nu-și pierde extraordinarul simț al măsurii și, prin urmare, eleganța, polemizînd cu o detașare (și, tocmai de aceea, eficiență) exemplară. Nu exagerez, cred, constatînd că ea, eleganța structurală, îi permite lui Alexandru Călinescu să fie seducător și cînd se enervează. Furia ne face pe cei mai mulți dintre noi antipatici. Nu însă și pe puținii aleși din categoria universitarului ieșean. Aflîndu-te lîngă el și asistînd, întîmplător, la vreo consternare efemeră (mai mereu determinată de excesele neo-marxiștilor, stîngiștilor și progresiștilor), îți dorești, paradoxal, ca ea să nu fie trecătoare. O vrei amplificată, multiplicată în noi și noi consternări, într-atît de fermecător dovedindu-se discursul intelectualului din Instantanee... în astfel de clipe. Elementul declanșator al singularei situații rămîne, desigur, arta profesorului de a fi egal cu sine în orice decor.

Nu ai cum să separi, din acest motiv, scrisul lui Alexandru Călinescu de personalitatea lui. Eleganța celui dintîi izvorăște din eleganța celei din urmă, obligîndu-te să accepți o altă raritate legată de prezența universitarului în spațiul cultural românesc – simbioza absolută între identitatea omului și identitatea scriitorului. Detaliul uimește într-un segment temporal în care „schizoidiile” de tot soiul par să creeze norma vieții literare. Argument incontestabil este și articolul de față. Pornind de la ultima carte a profesorului, menționatele Instantanee..., am alunecat, inevitabil, într-o creionare rapidă a imaginii omului. Cu siguranță că, dacă mi-aș fi impus să schițez un portret al autorului, aș fi sfîrșit prin a comenta amănunțit excelentele pagini din volum despre Romain Gary sau Milan Kundera, fragmentul dedicat fabuloaselor aventuri (ficționale ori nu) din cartea lui Slavomir Rawicz, The Long Walk, textul de „deconspirare” a putinismului lui Makine, cele referitoare la cenzura ceaușistă sau crîmpeiele cu incursiuni fascinante în strategiile puterii staliniste... Toate impecabil reprezentate în tabloul eleganței, unde conviețuiesc, armonios, criticul, teoreticianul, istoricul literar și editorialistul. Întrucît sesizez aici o lecție admirabilă a deplinătății culturale, consider că singurul despre care poți scrie cu adevărat, referindu-te, fără eroare, la variatele fațete ale personalități sale remarcabile, e, în fond, Le Professeur Călinescu.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.