Pe palierul funcționalității sociale a unui individ, experiența tinde – în percepția tuturor – să constituie principala virtute. Ea trece, cu succes, înaintea inteligenței personale, a pregătirii teoretice, posibil superioare, și chiar a principialității structurale (nu auzim oare, vai, atît de frecvent, fraza „o fi cutare așa și așa” – detaliu care trebuie citit drept mai ticălos! –, „dar are o experiență, domnule, în domeniul lui de activitate, ce-l face absolut indispensabil”?). În România, cel puțin (meteahnă comunistă, cred), această gîndire a fost covîrșitoare în primul deceniu post-revoluționar (și multă vreme după, din păcate), fapt, am astăzi impresia, absolut fatal pentru dezvoltarea noastră ulterioară în lumea liberă. Vă amintiți argumentul fundamental al susținătorilor fanatici ai lui Ion Iliescu din anii ’90? Experiența, bineînțeles. Fostul colaborator al lui Ceaușescu și fruntaș comunist avea, în ochii celor mai mulți, știința sistemului, calitate care, chipurile, îl transforma într-un element vital pentru exercitarea puterii în spațiul mioritic. Fără el nu s-ar fi putut trăi, pur și simplu. Paranoia ajunsese la un așa nivel de răspîndire publică, încît pînă și contestatarii noului „secretar general” (al FSN-PDSR-PSD acum, nu al defunctului PCR) începuseră să și-o asume întrucîtva. Auzeam, destul de des pentru a nu intra în derută eu însumi (student la vremea respectivă), pînă și printre intelectualii cu înclinație sinceră spre liberalism occidental, părerea că va fi „mai firesc” cu Iliescu președinte decît cu oricine altcineva. „Măcar vreo doi-trei ani, pînă se va termina tranziția asta de la un sistem la altul”, ziceau ei resemnați. Rațiu și Câmpeanu „nu mîncaseră” – nu-i așa? – „salam cu soia”. Nu știau ce și cum cu Români(c)a, nu aveau – aidoma tuturor ceorlalți de altfel, exceptîndu-l pe Tătuc – experiență, nu ne puteau, prin urmare, salva. Numai un comuist deținea „iarba fiarelor” (bolșevice). Doar el putea exorciza, vînjos și incoruptibil, comunismul din noi. Totodată, putea moși, înțelept, vocația apuseană a neamului carpato-danubiano-pontic, vocație „ascunsă”, se vede, în mentalitarul nostru de profunzime.
Cît ne-a costat, pe termen lung, o asemenea perspectivă nu trebuie să mai comentez. S-a văzut și încă se mai vede cu ochiul liber. Problema e că politicul a influențat toate palierele societății și, treptat, am asistat, în acel deceniu de după ceaușism – de la economie la fotbal, de la cultură la turism și de la comportamentul civic la servicii –, la ceea ce, justificat, s-a numit „restaurație”. Una fără Ceaușescu, se înțelege, și, prin determinare, fără tirania din ultimii ani ai dictaturii sale. Într-un anumit sens, am bănuiala că acesta a fost, în fond, scopul, fie și subliminal, al generației respective de români. Își doreau, mai mult ori mai puțin fățiș, o reabilitare a anilor ’60-’70, cînd, sub Ceașescu, iată, se trăise (destul de) „bine”. Nu conta că ne aflam într-un context istoric esențialmente diferit în anii ’90. Mirajul tinereții lor (venit din nostalgia deceniului 1965-1975) trebuia „refăcut” cumva. Așa le dicta „experiența”. Ca atare, „experimentații” au pus mîna pe țară, împingînd-o, cu mentalitățile lor inadecvate momentului (prin blocajul de care ele dădeau dovadă), ireversibil, către stagnarea pernicioasă. Am intrat, voios, în ceea ce Gabriel Liiceanu a conceptualizat, într-o manieră strălucită, drept „încremenirea în proiect.” Istoria a luat o pauză pentru noi, episod plin de consecințe maligne: apariția și creșterea sinistră a corupției, erodarea dinamicii economice (dinamică eșuată undeva între socialism și capitalism sălbatic), debusolarea generațiilor tinere și împingerea lor spre emigrare, în fine, nașterea unor „ștabi” mai odioși decît cei din trecut, prin puterile discreționare care le erau conferite de circumstanțe. „Experiența” devenise „mama” declinului național, năruind – ca pe niște castele de nisip –, pas cu pas, aspirațiile celor uciși și răniți în decembrie 1989. S-a probat (oare a cîta oară în istoria mondială?) că un lucru bun (căderea comunismului) poate deveni rău (nașterea neocomunismului) dintr-o simplă „răsucire” de viziune. Paradoxal, „experiența” trecutului ne-a arătat că „experiența” privită ca adevăr absolut în prezent poate deveni, rapid, un veritabil impuls suicidal.
Revelația de mai sus contrazice, practic, o întreagă tradiție filozofică, începută odinioară cu Platon. Tradiția în cauză ne învață că, prin experiență, ajungem, gradual, mai valoroși, întrucît, prezumtiv, acumulînd segmente multiple de viață, nu vom mai repeta greșelile de altădată. Ironic, experiența însăși ne demonstrează că nu se întîmplă aproape niciodată astfel.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
