O să fie o vară grea. Foarte grea. Pămîntul se va zgudui sub invazia noastră. Din savanele africane se va ridica un imens nor de praf, lăsat în urma miilor de mașini care vor duce turiști avizi să fotografieze lei și antilope. Cărările de la Machu Picchu vor sta să se surpe sub greutatea sutelor de mii de oameni, înghesuindu-se să prindă un locșor de unde să-și facă un selfie, care să demonstreze că au fost acolo. Umbra marilor pacheboturi va acoperi din nou Veneția. Din burțile imenselor vase de croazieră se va revărsa puhoiul de vizitatori care vor sufoca orașul înainte de a-l scufunda. 4,78 milioane de ființe umane au luat cu asalt Laguna în 2019. Insulele Greciei vor gîfîi sub presiunea debarcărilor. Barcelona va fi un furnicar de oameni. Mii de chinezi bogați se pregătesc să asedieze din nou marile magazine ale Londrei. În mințile noastre, ne încolonăm de pe-acum la scările avioanelor, să plecăm în lumea largă, să viermuim prin toate cotloanele lumii, să ne consumăm imensa frustrare acumulată într-un an de pandemie. Începe un fenomen care a primit deja un nume, vehiculat în toate soiurile de publicații și cercetări de piață: revenge travel. Turismul de răzbunare.

E o îndîrjire de a pleca oriunde. Pare că însăși condiția noastră de ființe umane atîrnă de firul atît de subțire al acestei fierbințeli care ne pîrjolește gîndurile. Dacă nu ne regăsim în înghesuielile de pe aeroporturi, în lungile șiruri de indivizi care stau la rînd să-și facă o poză sub „Balconul Julietei”, dacă nu ne strecurăm pe plaje ticsite de oameni, dacă nu ne vîjîim undeva pe planetă, considerăm că am pierdut ceva esențial din doza zilnică de fericire. Aidoma unui supliment alimentar, fără de care viața în lumea contemporană pare imposibilă, doza de fericire are și ea niște ingrediente extrem de precise. La capătul fiecărei zile sîntem ca niște magazioneri responsabili care fac inventarul și bifează într-un tabel ce mărfuri au intrat și ce-a ieșit din depozit. Fericirea nu mai poate fi concepută în afara unor elemente dintr-o schemă. Ai rămas cumva, după o zi din viață, cu o căsuță goală în tabel? E nenorocire. Nu ești o ființă a timpului tău, nu te mobilizezi suficient, nu te încadrezi în modelul care-ți asigură condiția de fericire obligatorie. A trecut un an și nu te-ai urcat într-un avion, să zbori spre o destinație cît mai cunoscută, ca să-ți faci poze și să demonstrezi c-ai fost acolo? E foarte grav. Anul ăsta trebuie să te răzbuni. Să recuperezi ce-ai pierdut. Să compensezi cu asupra de măsură această înfrîngere de care ai avut parte anul trecut.

Agențiile de turism din întreaga lume comandă cele mai sofisticate studii de piață. Comportamentul nostru, al celor care credem că pandemia-i gata și-abia așteptăm să dăm iama-n ofertele de călătorii, e cercetat pînă în cele mai mărunte detalii. S-a calculat că am putea cheltui cu vreo 20% mai mult în concendiul din 2021, pentru că anul trecut am stat la locurile noastre, n-am dat bani pe vacanțe, spectacole, concerte, închirieri de case și de mașini. Cei care și-au pierdut slujbele sau cei care și-au văzut afacerile năruite nu intră în calculul ăsta. Dar nici nu scapă. Au bani foarte puțini? Nu-i nimic. Intră la categoria turismului de proximitate. Pe la ei prin zonă. Decît deloc, mai bine ceva, acolo. Și toată lumea e fericită. Omul dărîmat de anul sinistru pe care l-a traversat în 2020 se poate însenina un pic la o pensiune din județul vecin. Proprietarii de pensiuni știu și ei că încă mai există clienți sceptici, prudenți, care se abțin să călătorească în străinătate. Preferă să-și redescopere țara. Anul trecut a fost unul foarte bun pentru afacerile mici, de familie, din ceea ce numim industria ospitalității. Oamenii au fost nevoiți să-și petreacă vacanțele în propriile țări, așa că s-au înghesuit pe unde au putut. Anul ăsta o să fie și mai bun. A apărut și componenta numită „răzbunare”. Se va pleca în toate direcțiile, pe distanțe mai mici sau mai mari, dar cu îndîrjire. Cu ambiție. Cu nesaț. Odată cu venirea verii, o să fie o fojgăială strașnică. Oamenii văd în posibilitatea de a călători o condiție esențială pentru a reveni la ceea ce numim „viața de dinainte de pandemie”.

Undeva, în străfundurile ființei umane, există și niște cantități de orgoliu pe care acest virus nou le-a cam călcat în picioare. A șters cu ele pe jos. Noi, ca specie, credeam că stăpînim deja niște puteri tehnologice atît de mari, că avem niște cunoștințe științifice atît de solide, încît o „gripă” de-asta care să dea peste cap întreaga planetă era complet imposibilă. Evident că e profund frustrant să vezi, totuși, că în pofida a ceea ce crezi că deții te dovedești extrem de vulnerabil, de fragil și de neștiutor. Și de-aici izvorăște un soi de furie pe care nu ne-o traducem cu precizie. Ea se amestecă printre fluxurile celorlalte trăiri pe care le avem zilnic. Dar nu se dizolvă. Rămîne undeva acolo și te mai înghiontește pe dinăuntru, fără să știi clar despre ce e vorba. Într-un mod profund simbolic, pe care nu-l prea mai percepem în zilele noastre, dar și cît se poate de practic, de vizibil cu ochiul liber, am suferit o înfrîngere. Ceva ne-a oprit brusc din marșul nostru accelerat spre viitor. Pe de altă parte, niște urme de instinct al conservării încă ne mai șoptesc discret că poate n-ar fi rău să luăm aminte mai atent la ce ni s-a întîmplat. Să învățăm ceva important din experiența asta. Să evaluăm mai atent semnalele pe care ni le transmite. Dar pare că n-avem forță pentru așa ceva. Mai e și instrumentarea politică a pandemiei, făcută cu totală lipsă de scrupule uneori, lucru care e mult mai zgomotos și ne distrage atenția de la altceva. Rămîn furia și dorința de răzbunare. Iar acestea se canalizează și ele pe unde pot. Așa că uităm de orice altceva și vrem, cu îndîrjire, să fim iarăși ce am fost și mai mult decît atît.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.