Militanţii pentru libertate: uşor de admirat, greu de ajutat

O lume întreagă îi priveşte cu admiraţie, de o lună şi jumătate încoace, pe birmani. Ei manifestează aproape zilnic împotriva regimului militar instaurat prin lovitură de stat pe 1 februarie anul acesta. Zeci de birmani au căzut pînă acum sub gloanţele armatei, dar continuă să rămînă mobilizaţi, probabil spre marea stupefacţie a generalului Min Aung Hlaing. Bunii cunoscători ai situaţiei din Birmania, unde militarii au pus capăt unei tranziţii democratice începute acum zece ani, spun că generalii nu se aşteptau la o astfel de rezistenţă. Admiraţia externă le-a fost însă rareori de folos celor care şi-au riscat viaţa pentru mai multă libertate.

De la căderea comunismului încoace s-au produs multe efuziuni internaţionale foarte mediatizate în favoarea unor popoare sau mulţimi de manifestanţi aflate, cu mîinile goale, faţă în faţă cu forţele armate ale unor puteri opresoare. Cîte articole admirative nu s-au scris despre contestatarii din Republica Belarus care, din august 2020, protestează împotriva menţinerii la putere (în urma unor alegeri trucate) a lui Aleksandr Lukaşenko! În primăvara anului 2019, lumea întreagă le trimitea mesaje de admiraţie şi de sprijin moral algerienilor mobilizaţi împotriva eternizării la putere a preşedintelui Bouteflika. Spre deosebire de Birmania şi de Republica Belarus, în Algeria presiunea populară a fost victorioasă, omul încarnînd opresiunea a plecat de la putere, fără însă ca sistemul să se schimbe.

Uneori, pe diferite meridiane ale lumii, victoriile popoarelor sînt iluzorii, fiind rezultatul unor subtile manipulări. Revoluţiile arabe au fost urmărite şi ele cu admiraţie (neputincioasă) în urmă cu mai bine de zece ani. Egiptenii, în special, au fost aplaudaţi pe întreaga planetă cînd au avut curajul să iasă în stradă, să transforme Piaţa Tahrir de la Cairo în simbol al revoluţiei şi să-l debarce de la putere pe Hosni Mubarak. Dar astăzi unii îl regretă pe fostul dictator întrucît actualul, mareşalul Al Sissi, a instituit un regim şi mai represiv. În iunie 2009, admiraţia planetară s-a concentrat asupra iranienilor ieşiţi pe străzi pentru a-şi exprima furia tot după un eveniment electoral. La acea oră, exasperarea lor avea ca obiect menţinerea la putere a preşedintelui conservator Mahmud Ahmadinejad.

Lumea liberă îşi exprimă spontan şi cu mare generozitate admiraţia faţă de luptătorii pentru democraţie fără să fie dotată însă cu un mecanism eficient de ajutorare a acestora. Admiraţia faţă de chinezii din Hong Kong care s-au luptat pentru menţinerea unui statut democratic în provincia lor nu l-a împiedicat pe preşedintele Xi Jinping să-şi impună controlul asupra fostei colonii britanice. Şi nici admiraţia întregii lumi pentru curajosul Alexei Navalnîi nu l-a împiedicat pe preşedintele Vladimir Putin să-l pună pe opozantul său după gratii.

Există un concept, cel de popor în pericol, forjat de minţi umaniste în căutare de mecanisme juridice susceptibile să exercite presiuni asupra regimurilor totalitare, dictatoriale sau autoritare. De mai multe ori, tibetanii şi uigurii au fost calificaţi drept popor în pericol. Regimurile opresive se ascund însă în spatele unui contraconcept, cel de neamestec în treburile interne. În virtutea acestui principiu, scriitorul disident chinez Liu Xiaobo, deţinător al Premiului Nobel pentru pace, murea în iulie 2017 în închisoare fără ca admiraţia lumii libere să-l fi putut ajuta cu ceva.

Premiile oferite luptătorilor pentru libertate sînt rareori eficiente. Anul trecut, Premiul Saharov creat de Parlamentul European a fost acordat opoziţiei democrate din Republica Belarus, dar regimul dictatorial al lui Lukaşenko nu s-a clătinat. Nici în Birmania, pentru a reveni la punctul de plecare al acestui articol, faptul că şefa opoziţiei, Aung San Suu Kyi, este deţinătoare a Premiului Nobel pentru pace nu o ajută în prezent cu nimic. Nici arma sancţiunilor, deseori adoptată de Occident împotriva unor regimuri opresive, nu duce, în general, la nici un rezultat. Cuba este un caz clasic de regim pe care sancţiunile americane decretate în 1962 nu l-au clătinat. Recent, Rusia a taxat drept gest iraţional sancţiunile instituite împotriva ei de europeni şi americani în urma încarcerării lui Navalnîi. „Cum puteţi crede că poporul rus, atît de încercat în cursul istoriei sale, ar putea ceda în faţa unor sancţiuni?” – este argumentul invocat de Moscova.

Există, în istoria acestui fenomen – admiraţia occidentală faţă de eroii luptei pentru libertate –, şi multe momente cinice sau toxice. Pe data de 2 martie a trecut neobservată o aniversare: Mihail Gorbaciov a împlinit 90 de ani. Cu peste 35 de ani în urmă, el era cel mai admirat lider rus în Occident. Se vorbea atunci de o veritabilă gorbaciomanie pentru cel care permisese căderea Zidului de la Berlin. Cînd acest atît de admirat lider sovietic le-a cerut însă occidentalilor ajutor economic pentru a moderniza Uniunea Sovietică şi a evita o criză gravă, admiratorii lui din lumea liberă şi bogată au spus niet. Între 1979 şi 1989, cît s-au aflat trupele sovietice în Afganistan, Statele Unite au orchestrat o admiraţie internaţională pentru mujahedinii afgani, numiţi atunci „luptători pentru libertate”. În contextul Războiului Rece, oricine combătea Uniunea Sovietică era un erou al libertăţii şi merita admirat, inclusiv prin filme hollywoodiene (sugerez amatorilor de producţii de propagandă să vadă Rambo 3). Astăzi Hollywood-ul face filme despre jihadişti, inamicii numărul unu ai libertăţii, dar uită să precizeze că la originea lor se află mujahedinii formaţi şi înarmaţi de americani în anii ʼ90 ai secolului trecut.

Admiraţia exprimată în ţări libere faţă de sacrificiile unor oameni aflaţi în luptă pentru libertate este ca o pasăre cu o singură aripă: ea se zbate, dar nu poate zbura.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.