Tom Nichols e îngrijorat. Profesor la US Naval War College, consultant în chestiuni de politică externă și de înarmare, Nichols este un participant activ la viața publică americană și nu poate fi bănuit că e încă unul dintre acei alarmiști obositori care te fac uneori să crezi că trăiești într-o epocă a indignării fluide și perpetue.
Îngrijorarea sa vine de la un fenomen al cărui principal simptom constă în evaporarea credibilității și a status-ului acelei categorii de oameni care stăpînesc un subiect suficient de bine încît să poată contribui la înțelegerea lui sau, pur și simplu, să poată avea opinii valide asupra lui. Specialiștii nu mai contează, spune Nichols și argumentează, cale de cîteva sute de pagini, într-un volum apt intitulat Moartea expertizei.
Nu mai avem dezbateri cu argumente. Raportarea cetățeanului de rînd la chestiunile publice a trecut rapid de la faza de lipsă de informații la cea de selectare și însușire a unor date nereale și merge rapid către ceva ce ar putea fi numit eroare agresivă. Oamenii nu numai că ajung să creadă în chestiuni stupide, dar resping activ și hotărît orice fel de opinie avizată care le-ar putea desființa credinţele.
Statele Unite au devenit o țară obsedată de adorarea propriei ignoranțe, observă îngrijorat profesorul american, însă, privind din afară, cred că oricine îl poate asigura pe autor că fenomenul nu este singular și, în cazul ăsta cel puțin, excepționalismul american nu există. Ajunge doar să menționez stupefianta dezbatere românească privind utilitatea vaccinurilor. Să respingi experții a devenit cumva egal cu declararea autonomiei personale.
Volumul lui Nichols furnizează o sumă largă de exemple, unele dintre ele cu consecințe oribile care depășesc granițele formale. Negarea existenței HIV de către un profesor american în anii ’90, în ciuda tuturor dovezilor comunității științifice, a provocat efecte tocmai în Africa de Sud, unde președintelele Thabo Mbeki și-a însușit teoria respectivă (nu a renunțat nici azi cu totul la ea). Convingerile sale au avut rezultate în politicile de sănătate ale statului respectiv. Potrivit unor estimări independente, peste 300.000 de sud-africani au murit pentru că nu au avut acces la medicamente, iar 25.000 de copii s-au născut purtători ai virusului. Toate acestea puteau fi prevenite.
Însă exemplele disparate și extreme din trecut au devenit acum regulă. Oamenii nu numai că resping opiniile specialiștilor, dar o fac atît de frecvent și furios și arogant încît, crede Nichols, nu mai avem de-a face cu neîncredere, ci de-a dreptul cu narcisism. Părerile troll-ului de pe Internet și ale efemeridei de platou TV devin cumva egale cu ale medicului, inginerului sau cercetătorului. „Diferență onestă de opinii“, după cum constată sarcastic Nichols.
Menționez Moartea expertizei nu numai ca recomandare de lectură utilă, ci și ca punct de pornire pentru o posibilă grilă de interpretare a lumii în care trăim. Oriunde ne întoarcem, o să vedem căderea în triburi, în grupuri mici, tot mai mici, și demisia din calitatea de cetățeni ai unei lumi libere. Afilierea devine mai importantă decît dreptatea.
Actualul președinte american a cîștigat cu sloganul „America First“. Marea Britanie se retrage încet și confuz din Europa, în timp ce calculează pagube și construiește narațiuni justificative. Cancelarul Merkel vorbește despre întărirea proiectului european ca replică la îndepărtarea aliaților. Peste tot se ridică ziduri și se alcătuiesc raționamente defensive sau pasiv-agresive. Grupuri tot mai multe și mai mici văd dușmani tot mai mari și mai implacabili. În epoca informației, selecția partizană e mai importantă decît ierarhia rațională. Statistica, constatarea empirică și precedentul au devenit, toate, inutile. Convingerile de grup domină individul și îi răpesc autonomia. Ne îndreptăm, dacă vreți, spre o tiranie a convingerilor minore.
Inclusiv în România, asistăm la polarizări și dezbateri pe cît de inutile, pe atît de ridicole. Referendumul privind definirea constituțională a familiei e una dintre ele, dar nu singura. Vedem, simțim chiar, cum se strecoară în societate un antioccidentalism subtil care urmărește nu neapărat alinierea României la Est, cît mai degrabă izolarea și picarea ei în irelevanță. Sîntem mai degrabă creștini decît cetățeni, mai mult români decît oameni și mai degrabă asediați decît liberi.
Nu e clar de ce am ajuns aici. Poate pentru că ne-am mișcat prea repede în ultimii douăzeci de ani. Poate pentru că, așa cum spun conservatorii, elitele liberale ale lumii au tendința să trateze de sus temeri legitime. Sau poate, pur și simplu, pentru că, fascinați de strălucirea și oportunitățile unei lumi tot mai deschise, am uitat să mai privim și în apropierea noastră. N-am văzut dezorientarea vecinului, frustrarea colegului și oboseala prietenului. Poate că avem de-a face doar cu un recul temporar, cu o mișcare de ludiți de secol XXI care cer un pic de timp pentru a putea asimila ce li s-a oferit pînă acum. Nu am un răspuns la așa ceva.
Am, în schimb, o întrebare. Sîntem siguri că vrem să rămînem doar noi între noi?
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
