Dintotdeauna oamenii percep unele lucruri sau evenimente prin prisma propriilor fantasme sau angoase. Cred că fiecăruia i s-a întîmplat să nu vadă într-un nor, într-o stîncă sau într-un copac ceva ce pentru alţii apărea ca o revelaţie. Ți se spune, de exemplu: „Uite cum seamănă norul acela cu o cămilă…” Tu te uiţi, vezi norul, dar nu şi cămila. Sau ţi se spune: „Uite cum seamănă stînca aceea cu un uriaş care doarme…” Şi, din nou, tu vezi stînca, dar greu ghiceşti în ea povestea uriaşului.

Dispariţia unor oameni mă tulbură uneori întrucît văd în modul în care au murit nişte semne, nişte mesaje. Aşa mi s-a întîmplat la jumătatea lunii aprilie, cînd a murit scriitorul chilian Luis Sepulveda. A murit în Spania, la Oviedo, unde trăia în ultimii ani, răpus la vîrsta de 70 de ani de duşmanul nostru comun lipsit de creier şi de ideologie, COVID-19.

S-ar părea că Luis Sepulveda se infectase în urma participării la un festival literar în Portugalia. Un regizor chilian care l-a cunoscut foarte bine mi-a spus însă că Sepulveda avea o sănătate fragilă întrucît, în tinereţe, fusese torturat în Chile de oamenii regimului Pinochet. Mulţi dintre militanţii de stînga arestaţi şi torturaţi atunci au fost mai tîrziu victimele unor accidente cerebrale, mi-a mai spus prietenul meu regizor. Din punctul lui de vedere, virusul i-a dat doar lovitura fatală lui Sepulveda, după ce torţionarii lui Pinochet pregătiseră „terenul”.

Fapt este că destinul lui Sepulveda mă tulbură, după cum m-au tulburat şi cărţile sale. Bătrînul care citea romane de dragoste rămîne una dintre cele mai frumoase lecturi din panoplia mea intimă. Dacă ar fi să recomand cuiva o sută de cărţi esenţiale, acest roman al lui Sepulveda ar figura fără îndoială în această serie. Cred că aş păstra-o şi dacă mi s-ar cere să recomand şi numai cincizeci de romane importante.

Un alt titlu care a făcut efectiv înconjurul pămîntului este Povestea unei pescăruşe şi a motanului care a învăţat-o să zboare. O fabulă plină de miez, de tandreţe şi de mesaje umaniste, în care o pasăre cu aripile îmbibate de petrol se prăbuşeşte pe un balcon din oraşul Hamburg. Pasărea urmează să moară, dar face un ou şi-i cere motanului Zorbas, care trăieşte liniştit în respectivul apartament, trei lucruri: să promită că nu va mînca oul, să aibă grijă de pui şi să-l înveţe să zboare. Iar motanul îşi va respecta promisiunea… Aş recomanda această carte tuturor părinţilor şi profesorilor doritori să-şi iniţieze copiii şi, respectiv, elevii în ceea ce înseamnă ecologie şi respect pentru celelalte forme de viaţă de pe planetă.

Toată suflarea ecologistă ne explică, de altfel, astăzi, că virusul a venit peste noi întrucît omul a agresat prea mult natura, întrucît am pătruns prea mult în spaţiile vitale ale celorlalte vieţuitoare fără nici un respect faţă de intimitatea şi dreptul de a exista al animalelor şi al insectelor, întrucît le-am perturbat viaţa şi ritmurile, întrucît prin delirul nostru consumist şi expansiunea noastră rapace am distrus echilibre fragile. Or, exact acesta este şi mesajul vehiculat de Sepulveda în cele două titluri citate mai sus. Bătrînul care citea romane de dragoste este şi o capodoperă a literaturii iniţiatice. Sepulveda ne duce, odată cu personajele sale, în jungla amazoniană şi ne face să descoperim o comunitate, tribul Shuar, perfect adaptat să trăiască într-un mediu ostil în care nici un străin n-ar rezista mai mult de trei zile.

Ce ironie a destinului! Sepulveda lansa un semnal de alarmă cu romanul său, ne cerea să fim mai atenţi cu pădurea amazoniană, cu plămînii verzi ai planetei şi cu toate culturile ancestrale. Personajele sale ne spun, de fapt, că toate aceste culturi (distruse de demenţa economiei expansive) sînt acumulări preţioase de înţelepciune aflate într-o fază de extincţie. Or, atunci cînd distrugi înţelepciunea nu se poate să rămîi nepedepsit.

Şi uite că Sepulveda moare din cauza unui virus apărut tocmai datorită unei prea riscante apropieri dintre om şi animal, din cauză că într-o piaţă de animale s-au aflat la un moment dat într-un contact nefast un liliac, un pangolin şi un om. Un mare scriitor moare în Europa întrucît la un moment dat, la zece mii de kilometri de el, în Asia, un virus ţîşnit din gîtlejul unui liliac a fost inhalat de un pangolin pe care tocmai îl cumpăra un chinez amator de carne rară şi afrodiziacă… Cine spunea că uneori un fluture care bate din aripi în China poate provoca un taifun de partea cealaltă a planetei?

Din punctul meu de vedere, însă, virusul îi face o nedreptate lui Sepulveda. Acest mare povestitor şi militant idealist nu merita să moară aşa, ucis de un lanţ de evenimente malefice pe care, de fapt, îl denunţa. 

Dar, cum spuneam, virusul nu are morală, nu este nici de dreapta şi nici de stînga, nu are ideologie şi nici idealuri. Pentru că dacă ar fi fost un virus de stînga, nu s-ar fi atins de Sepulveda. Acest om a crezut sincer întîi în comunism şi în revoluţie, apoi în socialism şi în democraţie. Regimul militar instaurat în 1973 în Chila l-a condamnat pe Sepulveda la 28 de ani de închisoare şi a fost nevoie de o campanie internaţională în favoarea sa pentru a fi lăsat, în 1977, să plece în exil.

Nu este exclus ca, în ultimele clipe de viaţă, Sepulveda să fi stat de vorbă cu COVID-19 şi să-i fi spus: Pe mine mă omori, pe mine care mă lupt dintotdeauna pentru mai multă dreptate pe Pămînt, pentru un echilibru moral în relaţiile dintre om şi natură, pentru dreptul tuturor vieţuitoarelor terestre de a trăi la egalitate cu omul şi de a nu fi decimate şi exterminate de om?

Şi probabil că virusul i-a răspuns, poate pe un ton perfid: Știi, dragă Sepulveda, eu nu mă uit nici la contul din bancă al oamenilor şi nici la ceea ce are omul în cap, nu am prejudecăţi de rasă, de orientare sexuală sau de vîrstă, iau ce găsesc în drumul meu, indiferent de clasă socială, de pregătire intelectuală sau de prestigiu moral, eu sînt un virus egalitar

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.