Un bărbat şi o femeie, împreună cu copiii lor, după ce traversează un deşert inospitalier şi o mare agitată, ajung în sfîrşit la destinaţie: ţara drepturilor omului. Bărbatul bate la poarta acestui paradis, unde cere să fie primit în calitate de refugiat. Poarta se deschide şi bărbatului i se pune întrebarea: de ce aţi venit la noi, cine v-a persecutat?
Bărbatul şi femeia ştiu că, pentru a fi primiţi pe acel teritoriu exemplar în materie de respectare a drepturilor omului, nu trebuie să furnizeze nici un argument de ordin economic. Cei care vin în ţara drepturilor omului întrucît le este foame, întrucît sînt săraci sau bolnavi, sau întrucît nu văd la ei acasă nici un viitor pentru copiii lor nu sînt primiţi. În schimb, sînt acceptaţi dacă demonstrează că în ţara lor au fost persecutaţi din punct de vedere politic sau că nu îşi pot practica religia în mod liber.
Occidentul este sensibil la problema libertăţii religoase. Istoria Europei rămîne profund marcată de intoleranţa religioasă şi de masacrele îngrozitoare comise împotriva celor care au vrut să creadă altfel în Dumnezeu decît le dicta Biserica oficială. Europenii au migrat ei înşişi pe alte continente în căutarea dreptului de-şi exercita liber credinţa. Nu întîmplător deci persecuţia religioasă este un criteriu important pentru acordarea azilului politic.
Exact acest lucru îl pune în evidenţă şi bărbatul aflat, cum spuneam mai sus, la începutul acestei fabule geopolitice şi culturale, la poarta de intrare în ţara drepturilor omului. El se plînge că în propria sa ţară nu-şi poate exprima ideile. De exemplu, ideea că dumnezeul său este singurul adevărat şi că toţi ceilalţi oameni născuţi pe pămînt, dacă nu se supun preceptelor dictate direct de acest dumnezeu, trebuie încetul cu încetul exterminaţi…
Trecînd acum de la fabulă la actualitate, trebuie să constatăm că islamul radical a început un război de distrugere a ceea ce Europa numeşte democraţie, drepturile omului, libertate a spiritului critic, libertate de a gîndi. În Franţa, ideologii fascismului islamist lovesc de multă vreme în simbolurile statului, dar şi ale unui anumit stil de viaţă. Ei au ucis, pe data de 16 octombrie 2020, un profesor de istorie, chiar în faţa colegiului unde preda, întrucît „îndrăznise” să le arate elevilor, în clasă, nişte caricaturi ale profetului şi să le vorbească despre cum înţelege Republica franceză conceptul de libertate de exprimare. Pe 26 iulie 2016, aceiaşi ideologi au asasinat un preot catolic chiar în biserica în care oficia. În ianuarie 2015 au ucis opt jurnalişti şi desenatori chiar în redacţia în care aceştia lucrau pentru Charlie Hebdo. Au mai fost ucişi, tot cu intenţia de a teroriza, poliţişti şi militari sau pur şi simplu oameni aflaţi pe terasele unor cafenele sau într-o sală de concerte unde ascultau muzică rock.
Din cînd în cînd, intelectuali avînd rădăcini în lumea musulmană publică în presa occidentală avertismente dramatice. Ele sună cam aşa: voi, occidentalii, nu vă daţi încă seama cu cine aveţi de-a face, nu înţelegeţi că, după ideologiile ucigaşe ale secolului al XX-lea (nazismul şi comunismul), în acest secol al XXI-lea va trebui să combateţi islamul radical, altfel spus forma sa politizată, islamismul; voi, occidentalii, riscaţi să fiţi învinşi cu propriile voastre arme întrucît ideile islamului radical sînt difuzate exact în numele libertăţii de exprimare; voi, occidentalii, mai riscaţi să vă pierdeţi libertatea şi să fiţi privaţi de democraţie dacă în jocurile politice vor interveni ca arbitru partidele islamice; voi, occidetalii, sînteţi orbi întrucît nu identificaţi adevăratul adversar, dar sînteţi şi paralizaţi mental de o anumită gîndire politică corectă în virtutea căreia extrema dreaptă este singurul duşman redutabil; voi, occidentalii, obişnuiţi cu libertatea ca şi cum ar fi un dat natural, nu vedeţi nici cum extremiştii de toate nuanţele îşi dau mîna într-un fel de coaliţie împotriva naturii, coaliţie decisă, nu fără unele impulsuri sinucigaşe, să distrugă lumea libertăţilor de azi.
Astfel de semnale de alarmă au fost reactivate după oribila execuţie a profesorului Samuel Paty, pe 16 octombrie, în ţara drepturilor omului, altfel spus în Franţa. Execuţie comandată de ideologi islamişti şi comisă de un tînăr cecen total spălat pe creier, sosit pe teritoriul Franţei cu familia sa în căutare de azil politic.
Emoţia şi şocul provocate de acest nou act de teroare destinat să impună autocenzura în învăţămînt nu s-au stins încă. De trei decenii, de cînd trăiesc în Franţa, observ însă repetarea unui anumit ritual în contextul unor astfel de atentate islamiste: după primele momente de indignare publică, după primele manifestaţii republicane de denunţare a fanatismului, după primele măsuri anunţate de guvern pentru combaterea proliferării extremismului islamist, lucrurile se calmează treptat… Încep să se audă şi voci spunînd „Atenţie, nu faceţi amalgam între actul unui nebun şi o religie a păcii” sau „Atenţie, nu incriminaţi, din cauza unui criminal idiot, o întreagă comunitate”… Fraze de bun-simţ, nimic de spus, dar oarecum şi adormitoare. În ţara drepturilor omului s-a instalat, din păcate, deja, FRICA. Observ acest lucru şi prin faptul că lipsesc în mod acut, din repertoriul teatrelor, piese despre islamizare şi îndoctrinarea islamistă. Filmele cu subiect social susceptibile să capteze mecanismul îndoctrinării sînt şi ele absente, ca şi cum le-ar interzice cineva. Romanele pe această temă nu ajung la marele public decît dacă sînt semnate de Michel Houellebecq, ceea ce nu este suficient. Autocenzura creează deja monştri, iar gîndirea politică corectă paralizează denunţarea fascismului islamist.
Războiul împotriva acestui adversar riscă să dureze multă vreme şi poate fi cîştigat, dar cu o condiţie: să înceapă.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
