A provocat ceva rumoare, săptămîna trecută, decizia unui artist estonian de pe afișul Electric Castle de a introduce în setlist o manea. În mod obișnuit, incidentul s-ar fi consumat într-un mic ciclu de indignare cu termen de expirare de două ore. N-a fost așa pentru că organizatorii festivalului au decis să își manifeste dezaprobarea rapid, public și stupid. L-au anunțat pe bietul estonian că nu mai are ce căuta la prețiosul lor festival.

Cîteva zile mai tîrziu, o senatoare din Parlamentul României decide să intervină în dezbatere și distribuie maneaua creatoare de enervări. Reacția publicului e stupefiantă. Nimic din ce a spus sau propus respectiva nu mai contează. Partidul din care face parte s-a transformat pe loc din partid de hipsteri în partid de maneliști, iar corul „nu ne mai facem bine“ al bocitoarelor virtuale s-a desfășurat pe sute și sute de comentarii, repetînd aceeași mantră a superiorității manifestată prin disprețul față de un gen oarecare de muzică.

Partea cu adevărat tristă e că nici ei, nici organizatorii EC nu au reușit să detecteze ironia estonianului. Or, asta ne duce direct în post-ironie – o epocă în care nimeni nu mai sesizează nuanțe și orice emoție e subsidiară indignării comode.

Citind comentariile de pe Internet nu poți să nu te întrebi ce îi sperie pe oamenii ăștia. Nu de muzică se plîng, ci de altceva. Putem presupune că e vorba de glorificarea în cîntec a unui stil de viață dezagreabil, deși nu despre asta e vorba. Putem presupune că e vorba de modele greșite propuse publicului, dar nici argumentul ăsta nu stă în picioare. Nu de alta, dar o trecere în revistă a versurilor Limp Bizkit (adevărata oroare muzicală de la EC) o să ne ducă rapid la concluzia că Fred Durst nu e Baudelaire, iar ceea ce propune el acoperă jumătate din Codul Penal.

În fapt, motivul de spaimă și reacția exagerată la o manea indică o ruptură între realitate și aspirații. Oricine a trăit în România mai mult de două zile s-a lovit pe undeva de o manea. În general, maneaua nu provoacă răni vizibile și nici traume psihologice de durată. A o refuza zgomotos e o formă primară și nu foarte eficientă de tranziție către personajul spre care aspiri. Dacă maneaua e granița dintre cultură și incultură, dintre rea și bună creștere, dintre primitivism și sofisticare, atunci nu-ți rămîne decît să te rogi să nu afle nimeni că zîmbeai la vreo nuntă cînd DJ-ul a explorat și zona asta. Și mai trebuie să ții minte să nu ceri manele la vreo petrecere privată, ca să te poți privi în oglindă a doua zi. De asemenea, fii atent la istoricul de pe Spotify și Apple Music. Dacă e public, s-ar putea să fii acuzat de ipocrizie la tribunalul gusturilor, cel care va apărea cu siguranță atunci cînd cei ca tine vor ajunge în sfîrșit majoritari.

Lăsînd gluma la o parte, virulenta negare a unei culturi minoritare ar trebui să ne pună totuși probleme. După 30 de ani de călătorii în străinătate, de contact nemijlocit cu oameni și culturi de toate felurile, încă sîntem nefiresc de nesiguri de propria noastră identitate și de statutul nostru în lume. „Oare sîntem inferiori?“ Urîm manelele, deci nu. Teama perpetuă a românului de judecata străinului îl face să caute cu disperare diverși inamici în interior pe care să îi judece la rîndu-i aspru.

În ultimii cîțiva ani, ne-am obișnuit să privim de sus Ungaria vecină, unde o dictatură de catifea a făcut din fricile identitare instrument în politica statului. Cred că ne grăbim un pic cu aroganța. Într adevăr, politic nu avem curente semnificative, dar poate și pentru că, din punct de vedere cultural, sîntem deja acolo. Sau n am plecat niciodată.

Și mai e stimulentul pervers al mediului virtual. Deși avem de-a face cu un spațiu al libertății cvasi-absolute, presiunea spre conformism, nivelare a diferențelor și confirmare a prejudecăților e uriașă. În spatele luminii albastre a ecranelor de toate dimensiunile, mulțimi vigilente sînt gata, la orice abatere, să pedepsească infractorii gustului sau ai spiritului. Furci, topoare și tastaturi.

Internetul românesc ar trebui probabil să primească un cod poștal și un prefix pentru telefoane fixe. Pentru că adesea se comportă ca o provincie retrogradă și fricoasă, ale cărei interese reduse țin aproape exclusiv de prezervarea unei narațiuni simple. Sau simpliste, dacă vreți. Autodefinirea prin opoziție cu diverse amenințări închipuite e parte din narațiunea asta. Și tot parte din ea e o negare a sinelui și a trecutului și prezentului inconfortabile. E aproape imposibil să îi spui unui român mediu că, dacă un gen muzical e ascultat de niște milioane de concetățeni de-ai lui, atunci, fie că e sau nu de acord, genul ăla muzical face parte din cultura țării lui. Pentru că țara lui e liberă, nu îi cere nimeni să asculte acasă sau oriunde în altă parte. Are dreptul legal de a închide televizorul, de a părăsi festivalul sau de a nu se asocia cu oameni care se bucură de muzica respectivă. Și toate astea fără ca asta să reducă din valoarea sau relevanța vreuneia dintre părți.

Pînă nu începem să ne obișnuim cu ideea asta, sofisticații ascultători de Florence and the Machine de la Electric Castle nu sînt decît viitori telespectatori loiali ai Vieții satului.

* Viața satului este o emisiune de succes a televiziunii publice de la care recent privitorii au aflat că, în România lui 2019, administratorul unei firme poate cere teste de virginitate viitoarelor angajate.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.