Incitat de abordarea lui Andrei Cornea din Dilema veche nr. 897, mă întorc şi eu la OZN-uri şi la personalul lor navigant, în măsura în care acesta există cu adevărat. De-a lungul anilor, după întrebări fără răspuns, am rămas cu o mare mirare pe mine: dacă ei, de acolo, din cosmos, ajung pînă pe Terra, de ce nu-i îndeamnă curiozitatea să intre în dialog cu noi? Nu o fac acum şi n-au făcut-o niciodată. Scrierile antice indiene amintesc de „vimane“, nişte maşini de zbor despre alcătuirea cărora există veritabile manuale. Mărturii din vechea Romă susţin că, pe cer, se vedeau obiecte zburătoare de cînd lumea. Învăţatul care l-a convins pe regele grec al Egiptului Ptolemeu I de necesitatea unei mari biblioteci la Alexandria, ocupîndu-se inclusiv de înfiinţarea şi de dotarea acesteia, anume Demetrios din Phalera, a scris chiar o carte pe tema acestor apariţii inexplicabile, cu titlul Despre fasciculele de lumină din cer. Evul Mediu şi Renaşterea sînt pline de consemnări ale unor apariţii de obiecte necunoscute pe firmament. Epoca modernă abundă şi ea în evocarea unor asemenea imagini stranii.

Oameni de ştiinţă renumiţi au studiat fenomenul OZN, neputîndu-şi explica de ce prezumtivii navigatori de la bordul acestor aparate nu intră în comunicare cu pămîntenii. Din India Vedelor şi pînă azi ar fi avut tot timpul. S-a presupus că ei ne-or fi supraveghind, or fi urmărind evoluţia civilizaţiei noastre, ne‑or fi – că de-aia-s slobode ticurile verbale – monitorizînd. Dovadă în acest sens ar fi apariţia a numeroase obiecte zburătoare neştiute în timpul marilor bătălii aeriene din al doilea război mondial. Se uitau pesemne la acele înfruntări ca la furiile unor nori de lăcuste.

S-a constatat că bizarele maşinării reacţionează, uneori violent, cînd asupra lor e îndreptat un semnal radio sau o sursă de lumină, chiar şi o simplă lanternă. Oare ce semnificaţie or fi avînd emisiile de unde în lumea lor?

Se mai pune însă o întrebare legitimă: dacă aceste fiinţe ale rătăcirilor cosmice nu intră de mii de ani în comunicare cu omenirea, nu cumva sînt afectate de vreo infirmitate a darului comunicării? Să fi atins ele treapta dezvoltării spirituale? Poate că aceste vietăţi secretă tehnică aşa cum o produc şi termitele, castorii sau furnicile, caracatiţele şi albinele. S-ar putea să fie vorba de nişte creaturi inferioare al căror mod de viaţă este nomadismul cosmic. Carapacele lor zburătoare au exact rolul stupului de albine bine închis, transportabil dintr-un loc într‑al-tul numai la adăpostul nopţii. În Maşina timpului, H.G. Wells imaginează morlocii, nişte humanoizi ai subteranelor viitorului unde ei produc inconştient tehnică şi poftesc să sfîşie şi să mănînce fiinţele antropomorfe degenerate de deasupra, rămase întîmplător în lumină.

Nu ar fi o surpriză dacă mileniul trei ar descoperi cu perplexitate, într-o bună zi, sărăcia de duh a nomazilor din OZN-uri. Nu sînt în stare să se apropie de noi, iar de înfruntat, ne înfruntă numai cu vidul din ei.

În Statele Unite, mai ales, au apărut relatări ale unor personaje pretinzînd că au fost luate la bordul cîte unei asemenea vimane şi transportate pe alte planete unde, curios, toate priveliştile descrise puteau fi întîlnite şi pe Terra ori decurgeau din analogii cu acestea. Pasagerii interastrali ar fi fost readuşi cu blîndeţe acasă. Dar înaltul standard moral şi intelectual al acestor nepămînteni devine o legendă primejdioasă la reamintirea cuvintelor din după-amiaza de 5 decembrie 1945, rostite de comandantul celor cinci bombardiere din Zborul 19, asediate în aer, deasupra oceanului. Charles Taylor a exclamat: „Par să fie extratereştri!“. După care cei 27 de bărbaţi de la bordul flotilei de bombardiere şi din hidroavionul ce încercase să le vină în ajutor au dispărut fără urmă, cu aparatele lor cu tot. A avut loc o răpire, un asasinat, nişte făpturi omeneşti au fost smulse pentru totdeauna din mijlocul familiilor, rupte de mediul lor existenţial. Este, fără nici o altă interpretare posibilă, un act de barbarie, o crimă la adresa unor fiinţe raţionale. Înseamnă că populaţiile OZN-urilor, cel puţin unele triburi ale lor, sînt neevoluate moral, nu pun preţ pe viaţa unei creaturi inteligente.

Dacă va constata că tocmai aşa stau lucrurile, umanitatea va suferi sau se va bucura? Parte din ea, decerebrată de atîta corectitudine politică, mă tem că, flatată în sinea ei, va aplauda, dar fără să se audă. Va trece apoi la diplomaţia condescendenţei şi a incluziunii, aşa, ca faţă de debilii mintal, cu blîndeţe, fără gesturi abrupte în prezenţa unei forţe fără creier, ascunsă şi  imprevizibilă. Se vor auzi însă şi alte voci: Ia te uită la ăştia de pe cer care ne băgau toată ziua absolutul în ochi, nu-s de fapt decît nişte insecte!... Atîta că au ace veninoase. Ce păcat că nu putem să le călcăm pe muşuroi!

Alţii creadă ce-or vrea, eu, unul, nu cred, nu cred că la revelarea vidului cerebral al ozenauţilor, al întregului pustiu din ei, omenirea va trăi vreun cutremur religios transfigurant.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Un mic arhipelag, Editura Tracus Arte, 2019.

Foto: wikimedia commons