Cea mai mică scînteie cu putință ajunge să aprindă o ditamai pălălaia. Lumea e pusă pe harță. Din ce în ce mai mulți sîntem gata, în orice moment, să luăm la palme pe cineva. Șicanările în trafic, provocările și lăbărțarea nervozității în gesturi de o mitocănie abisală fac parte din desfășurarea firească a zilei. Dacă n-ar fi pe străzi ceva puștime zgomotoasă și cîțiva turiști curajoși care încă se mai încăpățînează s-ajungă pe-aici, prin cețurile Balcanilor, ai zice că te-ai rătăcit în platoul gigantic al unui film despre o distopie. Molima trebuia s-ajungă, pînă la urmă, și la nivelul ăsta de bulversare a ființei. Să uităm de boală și să-ncepem să ne urîm între noi. Deși încă sîntem foarte departe de rezultatele spectaculoase ale potențialului pe care-l deținem la capitolul ăsta. Ne hărțuim pe chestii mici. Purtăm, nu purtăm mască. Ne vaccinăm, nu ne vaccinăm. Dacă da, am fentat programarea la vaccinare sau am așteptat să ne vină rîndul? Chestiile cu adevărat grele ne-au ocolit pe mulți dintre noi pînă acum. Dacă n-am pierdut în pandemia asta un cunoscut, un prieten apropiat sau o rudă, dacă n-am rămas fără serviciu, dacă n-am trecut într-un fel sau altul prin bolgiile sistemului nostru de sănătate, sîntem norocoși. Niște norocoși vocali. Dar, pînă la urmă, mai bine așa. Decît la doi metri sub pămînt sau prin răgăliile nesfîrșite ale depresiei, mai bine zgomotoși, atotștiutori și mîndri.

Totuși, rezervele de răbdare sînt departe de a ni se fi epuizat. Noi secretăm, într-o glandă ascunsă (nemenționată în nici un tratat de anatomie), o uriașă cantitate de răbdare. E o formă de adaptare la mediu pe care am dezvoltat-o de-a lungul istoriei. E arma noastră secretă. Avem atîta răbdare încît am putea-o exporta cu mare succes și în cantități enorme, chiar dacă omenirea ar coloniza alte planete. Și-atunci de ce sîntem atît de isterici și gata mereu să sărim la scandal, să ne luăm la bătaie? Pentru că tocmai răbdarea asta colosală, pe care o conținem, ne întărîtă să fim așa. Știm, undeva în adîncuri, că avem de consumat colosal de multă răbdare, pentru a ne apuca să facem ceva, să ducem un lucru la bun sfîrșit. Iar chestia asta ne pune pe jar. Ne irită îngrozitor. Ne face să ne pierdem mințile și să ne umplem de cruzime. Dacă e vorba de chestii mici, un scandal, un caft, o înjunghiere, o bătaie de copii, cu tot cu mame și alte neamuri pe lîngă ei, atunci ne băgăm. Nu-i problemă. Imediat sărim. Participăm cu toată ființa, cu toată dăruirea. Dacă e vorba de un proiect măreț, de lucruri și mecanisme mari, care mai trebuie să și funcționeze, atunci intervine răbdarea. Ne gîndim temeinic înainte să facem ceva. Contemplăm toate posibilitățile. Și, mai mereu, dăm peste zidul transcendent al zădărniciei. Atunci, nu ne mai băgăm. Îi lăsăm pe alții să se lupte cu posteritatea și cu lumea lăsată moștenire generațiilor viitoare. Noi scoatem o carne de la garniță, o murătură de la borcan (cum să lași posterității așa ceva? Că se strică...), o țuică bună, și ne punem pe hermeneutică.

Dar chestia asta ne și încrîncenează. Pentru că, dimineața, cînd ne trezim mahmuri, dăm de aceeași realitate pe care am driblat-o ieri. În cazurile astea, uneori, mergem la biserică. Mai ales dacă e sărbătoare. Dumnezeu e un partener bun și vechi, pentru că El, întotdeauna, „e sus și vede”. Și, dacă vede, a observat că avem cele mai bune intenții. Deci, cu conștiința, ne-am scos, cum s-ar spune. Acum, mai avem de rezolvat cîteva lucruri referitoare la fapte. Că, fiind sus și văzînd, Dumnezeu trebuie să le fi observat și pe astea. Aici procedăm ca-n viață. Dăm ceva și se rezolvă. Sau sperăm că se rezolvă. Iar ăsta e alt moment care ne pune cărămizi serioase la temelia încrîncenării. Pentru că atunci cînd mergem la slujbă o facem și cu ură față de ăia care nu merg, ăia care sînt altfel, ăia care ne trag mereu în jos, ăia din cauza cărora trebuie să ne ducem noi acum la biserică și să ne rugăm fierbinte și încrîncenat să iasă lucrurile. Să se rezolve. Să ne meargă treburile. Și să fim sănătoși. Alții, treaba lor, să se descurce, dacă n-au ales calea asta. Că noi, pînă la urmă, ne descurcăm, totul se rezolvă. Mai pune și Dumnezeu o vorbă bună, mai contribuim și noi unde trebuie, că oameni sîntem, și-o rezolvăm cumva. Facem să fie bine. Cu toate că, zilele astea, am fost și mai încrîncenați decît de obicei. Avem senzația că toată ființa ne e în pericol doar pentru că unii s-au trezit să aibă păreri și să ne spună că, dacă sîntem majoritari, nu-nseamnă că avem dreptate întotdeauna. Și nu putem să hotărîm pentru toată lumea după cum avem noi chef. Nu se poate? La noi acasă? În credința noastră? Asta ne încrîncenează îngrozitor. Ne uităm în jur cu și mai multă ostilitate. Și orice suspect ne intră-n colimator devine imediat vinovat și condamnat. Pentru că nu ne putem permite să ne jucăm cu chestiile astea.

Rîndurile de mai sus nu se adresează, sub nici o formă, celor care cred cu seninătate în ce doresc dumnealor. Dimpotrivă, sînt o formă de reverență față de toți cei care privesc credința pe care o au, datinile, obiceiurile, ca pe ceva de preț din ființa lor, și nu ca pe ceva împotriva altora. Rîndurile de mai sus nu se adresează celor care iubesc oamenii și prețuiesc din adîncul sufletului respectarea demnității lor, indiferent dacă împărtășesc sau nu aceleași credințe, datini și obiceiuri. Rîndurile de mai sus nu se adresează celor care au intrat în Postul Mare senini, iubitori, rugîndu-se pentru ei înșiși, dar și pentru alții, care fie nu știu, fie nu pot, fie sînt, pur și simplu, indiferenți față de lucrurile astea. Rîndurile de mai sus nu se adresează celor care au această extraordinară căldură interioară, această putere miraculoasă de a fi senini în a dialoga, în fața Divinității, cu propriile lor slăbiciuni și îndoieli. Acești oameni sînt cei care, fără să știe, într-un anumit fel, salvează lumea.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.