Liviu Dragnea plătește un preț greu în urma deciziei de a ține secret numele potențialului premier al PSD. Toate reproșurile la adresa PSD, justificate sau nu, sînt îndreptate împotriva persoanei liderului, ceea ce, pe termen lung, îi fragilizează poziția în fruntea partidului. De altfel, dl Dragnea pare să priceapă lucrul acesta. De aceea, la final de octombrie, a făcut un anunț ambiguu privind o eventuală demisie „dacă PSD nu iese primul în alegeri“.

Cam în aceeași perioadă, Alina Gorghiu a făcut un anunț asemănător, cu nuanța că o decizie privind demisia va fi strîns legată de capacitatea PNL de a ansambla o coaliție de guvernare după 11 decembrie. Altfel spus, ambele partide ale binomului dominant joacă totul pe cartea guvernării.

PSD are de partea sa procentele din sondaje, iar PNL – un USR ambivalent și pe Dacian Cioloș. Simplul fapt că liderii celor două formațiuni simt nevoia de a invoca posibile demisii arată că nici unul dintre ei nu e tocmai sigur că va reuși. Dacă există un sentiment comun cu care PNL și PSD intră în campanie, atunci acesta este nesiguranța.

PSD vede deja conturîndu-se un scenariu în care cîștigă alegerile și pierde guvernarea. O mică dramă prin care partidul a mai trecut și de care pesedistul cu vechime își aduce aminte cu oroare. Pentru a o evita, formațiunea dlui Dragnea are nevoie de un scor fără precedent (peste 40%) și cel puțin un partener de încredere care să fi trecut pragul parlamentar.

De cealaltă parte, PNL, cu președintele sta­tului alături, poate manevra aritme­tica parlamentară și interpretările Con­sti­tu­ției, astfel încît să poată livra Guvernul Cioloș II. Însă numai în condițiile în care va reuși să își îmbunătățească abisala performanță de la alegerile locale.

Aici ajungem la discuția despre partenerii minori dintr-o viitoare coaliție de guvernare. Sînt trei nume de care depinde soarta viitorului Guvern. Dacă plecăm de la premisa că toate trei – USR, ALDE și PMP – reușesc să treacă pragul, putem observa că situația nu se clarifică decît într-o mică măsură.

Probabil singurul partid cu o opțiune clară este USR, care, cel puțin în acest moment, nu poate fi suspectat că ar accepta o înțelegere cu PSD. Opțiunea useriștilor este clară: Dacian Cioloș sau nimic. Or, dl Dragnea a exclus categoric o variantă de Guvern cu dl Cioloș rămas în funcție. Pe altă parte, USR nu va fi un partener teribil de comod al PNL, dat fiind că în interiorul său se regăsesc curente incompatibile, pe care doar mirajul intrării în Parlament le moderează în acest moment. De altfel, însuși fondatorul partidului, dl Nicușor Dan, a admis un scenariu în care USR intră într-o criză de creștere și se scindează. Arhipelagul ideologic care este USR în acest moment rezistă doar pentru că nu sînt alte platforme care să poată fi folosite de diverși militanți pentru a intra în Parlament.

ALDE are, la rîndul său, o problemă de identitate. Deși se spune adesea despre partidul fondat de Călin Popescu Tăriceanu că e doar o expresie a curentului anti-DNA din mediile politice, trebuie ținut totuși seama că majoritatea celor care vor intra în Parlament pe listele sale sînt foști liberali. Acestor viitori deputați și senatori le va fi relativ ușor să justifice o eventuală dezertare în direcția PNL, lă­sîndu-l pe dl Tăriceanu în vîrful unui soi de partid-bidon golit de substanță și vlagă. Cu alte cuvinte, ALDE nu este un partener natural pentru PSD, așa cum se acreditează în momentul acesta, iar orientarea și chiar existența sa vor depinde de scorurile partidelor mari. Foarte probabil, aceasta va fi singura rundă de alegeri la care ALDE va participa.

Ajungem la PMP, nefericitul hibrid politic pe care Traian Băsescu îl folosește drept colac de salvare în fața pericolului irelevanței. Compus din ultimii oameni care i-au rămas loiali fostului președinte, cărora li se adaugă un balast provenit din fostul UNPR, PMP ar aduce unei viitoare coaliții de guvernare o componentă naționalist-țîfnoasă și dependentă de umori imprevizibile. PMP, asemeni unei rude neplăcute, trezește amintiri nefericite atît în PSD, cît și în PNL. Foarte probabil, ambele ar prefera să nu fie obligate să colaboreze cu Traian Băsescu. O vor face dacă nu au altă cale și e de așteptat ca PMP să negocieze dur fiecare post.

Am lăsat intenționat în afara acestei discuții UDMR, pentru că îmi permit să estimez că partidul maghiar va accepta orice ofertă va primi, cîtă vreme poate avea un cuvînt de spus în chestiunile guvernării. În cazul udemeriștilor, cred că mult mai important de urmărit e scorul pe care îl vor obține. Este esențial ca ei să fie reprezentați în următorul Parlament pentru a preveni o degradare pe linii etnice a discursului politic. În 2012, UDMR a fost aproape de nerealizarea pragului, iar riscul acesta persistă.

Foarte probabil, partidele națio­na­liste (PRU, ANR) nu vor reuși mare lucru, însă, cel puțin în cazul PRU, poate fi bănuit un scenariu EBA în care PSD cedează o mică parte din voturi pentru a introduce un element de entertainment idiot în viitorul Parlament. Însă varianta asta nu a fost încă dovedită.

În concluzie, intrăm în campania electorală cu toate cărțile pe masă și orice combinație posibilă. Inclusiv un rezultat care să ducă la un blocaj al Parlamentului, soldat cu o rundă nouă de alegeri în primăvara viitoare. Elementul care poa­te face diferența este mobilizarea la vot. Ținînd cont de precedente, această mobilizare nu poate veni decît pe fondul unei campanii negative. Va avea de cîș­tigat acea tabără care își va zugrăvi adversarul în tonuri cît mai fioroase.

Dacă ar fi să dau un sfat, atunci acesta ar fi: menajați-vă nervii, administrați-vă judicios furia. De-abia începe.