În afara controlului democratic
Ordonanțele de urgență sînt o aberație legislativă. În aproape 99% din cazuri, urgența nu poate fi identificată, iar procedura e menită doar să evite Parlamentul. De la modificarea legislației fiscale și pînă la cea privind Justiția, ordonanțele guvernamentale (de urgență sau simple) fac din teoria statului paralel o realitate. Pentru că dacă avem de-a face cu un stat paralel, atunci, cu siguranță, acela e.
Nu e clar de ce consilierul economic al premierului, Darius Vâlcov, are atîta putere de decizie încît să poată, spre exemplu, să impună noi taxe în prezența umilă a ministrului de Finanțe care pare condamnat să fie de acord fără obiecții suplimentare. Cine dorește să verifice aspectul acesta poate să urmărească încă o dată momentul anunțării publice a celebrei Ordonanțe 114, privind „taxa pe lăcomie“. Scena e memorabilă. Un Eugen Orlando Teodorovici, cu privirile pierdute, îndeplinind rolul de maestru de ceremonii înaintea superstarului DJ Vâlcov.
În aceeași notă, e absolut neclar de ce ministrul Justiției „trebuie“ să elaboreze și să treacă prin Guvern o ordonanță privind rejudecarea unor procese penale în disprețul puterii legislative care rămîne cu rolul de ștampilă inutilă și scumpă pentru un act care își va fi produs deja efectele la momentul în care va ajunge pe mesele deputaților și senatorilor.
Altă chestiune de neînțeles este activitatea Avocatului Poporului care, la rîndu-i, s-a transformat într-un soi de moluscă birocratică inutilă, incapabilă de autoevaluare sau de demnitate. Degeaba strigă Opoziția sau societatea civilă că sînt proiecte de legi care ar merita, poate, un pic de atenție din partea Curții Constituționale. Absolut degeaba. Avocatul Poporului continuă să plutească impasibil în supa aceea călduță în care se relaxează de cîțiva ani de zile visînd la nu foarte îndepărtatul moment în care va deveni invizibil și va putea să se bucure de viață. Irelevant e deja de multă vreme.
Curtea Constituțională însăși face din independența proprie o caricatură. Pentru simplul motiv că poate, conducerea CCR a interzis publicarea opiniilor separate ale propriilor membri, de teamă că sensibilitatea exacerbată a vreunui puternic al zilei ar putea fi rănită. Să nu cumva, ferească Arhitectul, ca populația căreia, nu-i așa, i se vrea binele să afle argumente și raționamente diferite de adevărul oficial.
În Parlament, pe de altă parte, dezbaterea a devenit aproape o glumă. Glasul Opoziției a fost redus la un zgomot de fond formal, iar comicăriile de prin comisiile conduse de fostul ministru Florin Iordache par desprinse dintr-o parodie sinistră scrisă de un autor care urăște tot. În timp ce noi rîdem sau ne enervăm din cauza lor, rolul senatorilor și deputaților României scade tot mai mult și, direct proporțional, crește deficitul de democrație. Buni, răi, urîți sau frumoși, parlamentarii României sînt aleși. Tudorel Toader, de exemplu, nu e. Nici Darius „8-Ani-Cu-Executare“ Vâlcov.
Deriva aceasta a instituțiilor se reproduce pînă la niveluri mai mici. De doi ani de zile, presa scrie despre numiri absurde, absolut imposibil de justificat, în tot felul de funcții de conducere. Dincolo de sarcasmul cu care sînt adesea întîmpinate aceste numiri, și acesta e un semn de dispariție a controlului societății asupra statului. Ele continuă neabătute într-un soi de sfidare militantă în spatele căreia cred că se poate ghici și un oarecare zîmbet sardonic. Senzația că sîntem aproape de momentul în care vom vedea primul personaj de desene animate preluînd conducerea unei instituții românești e din ce în ce mai puternică. Bugs Bunny – șef de Stat Major, PowerPuff Girls la ANAF, Homer Simpson la Protecția Consumatorului.
Comunicarea publică a Guvernului e un alt aspect al confiscării statului. Bietul purtător de cuvînt al executivului pare pus acolo ca să suporte privirile pline de reproș ale ziariștilor. Un soi de figură publică a blocajului. Aproape niciodată nu răspunde la întrebări, și nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu are voie. Mai că îți vine să empatizezi cu suferința-i onestă. Apoi îți aduci aminte că a acceptat o funcție publică și nu a fost condamnat la ea. Empatia dispare ca prin farmec.
Citesc pe ziare.com o scurtă relatare a recentei vizite a premierului Dăncilă în Israel. Textul este nesemnat, dar atrage atenția prin următoarul paragraf: „Surse politice au explicat pentru Ziare.com că dna Dancilă ar fi fost în Israel şi pentru a-l ruga pe premierul Benjamin Netanyahu să-i transmită preşedintelui Donald Trump un mesaj din partea lui Liviu Dragnea: «Sînt serios şi eu sînt cel cu care trebuie discutat pe termen mediu şi scurt».“
E greu de verificat așa ceva. Tentația naturală e să ai rezerve cu privire la orice vine „pe surse“, însă dat fiind contextul, scepticismul riscă să fie anulat. De ce o vizită a unui înalt demnitar român într-un stat prieten trebuie să se desfășoare în secret? De ce comunicarea anterioară vizitei a lipsit cu desăvîrșire, iar cea ulterioară a fost mai degrabă în termeni generici? Pe cine reprezintă, de fapt, premierul României?
E un sector din societatea românească care vorbește adesea în termeni de stat capturat, stat confiscat și alte asemenea echivalențe. Are perfectă dreptate să o facă.
E o soluție la problema asta? Alta decît rezistența în limite legale și memoria nu există. Și, mai ales, o planificare atentă a viitorului. E greu de crezut că actuala coaliție mai are, undeva în interiorul ei, rezerve de bună credință.
De asta, orice alternativă la guvernare, indiferent de compoziția ei, e obligată să pregătească un program politic care nu numai să restituie statul cetățenilor, ci și să prevină pe viitor capturarea lui. Indiferent ce înseamnă asta – de la modificarea Constituției și pînă la restabilirea independenței sau desființarea unora dintre instituțiile care sînt imposibil de reformat.
Deocamdată vedem doar plîngeri punctuale și tot felul de calcule obositoare referitoare la liste și candidaturi. Sigur că și astea fac parte din politică, însă e greu de respins uneori senzația că Opoziția românească ratează guvernarea înainte să ajungă la ea.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
