Multă vreme nu am ştiut că expresia O imagine valorează cît o mie de cuvinte îi aparţine, de fapt, lui Confucius, filozof chinez care s-a născut în anul 551 înaintea erei noastre. Învăţămintele sale au marcat două mii de ani de istorie în China şi în întreaga Asie, practic el a modelat spiritual un imens spaţiu de pe glob. Secolul al XIX-lea, cu invenţiile sale legate de captarea şi difuzarea imaginii, a potenţat într-un mod spectaculos şi neaşteptat aserţiunea lui Confucius. Iar astăzi, o ştire aproape că nu are valoare dacă nu este însoţită şi de o imagine.

Un eseist şi înalt funcţionar de stat francez, Gabriel de Broglie, membru al Academiei Franceze, a publicat în 1982 la editura Plon o carte despre televiziune intitulată O imagine valorează cît zece mii de cuvinte (Une image vaut dix mille mots). La acea oră, însă, televiziunea nu era încă total invadatoare, iar Gabriel de Broglie considera că tehnologiile aveau menirea de a servi omul şi nu de a-l transforma într-un mutant.

De la izbucnirea epidemiei de coronavirus sîntem asediaţi de imagini tulburătoare, iar unele au devenit emblematice pentru acest episod siderant din istoria umanităţii. Deşi sînt un om al cuvintelor, mi-am notat în „jurnalul meu de bord” şi impresiile puternice provocate de unele dintre aceste imagini, mai ales de cele fără echivalent în epoca modernă şi susceptibile să anunţe o schimbare de paradigmă civilizaţională.

Pe locul întîi, în ierarhia emoţională a memoriei mele, figurează o fotografie realizată pe 12 mai anul trecut de un jurnalist francez, Lionel Top, în curtea unei grădiniţe din oraşul Tourcoing din Franţa. Vedem şase copii, fiecare aflîndu-se oarecum prizonier într-un pătrat trasat cu creta pe ciment. Nici unul dintre ei nu pare fericit, iar doi dintre ei se află parcă într-o stare de prostraţie. Se vede clar că toţi aceşti copii nu înţeleg de ce trebuie să păstreze „o distanţă între ei”. Fotografia a suscitat multe reacţii pe Twitter şi pe Facebook şi le-a lăsat un gust amar, sînt sigur, tuturor celor care au văzut-o. Şi probabil că toţi au avut aceeaşi reacţie, şi-au spus „dacă aşa trebuie să ne imaginăm viitorul copiilor noştri înseamnă că putem spune adio ideii de civilizaţie”.

Din nefericire, sînt destul de numeroase fotografiile susceptibile să facă parte din categoria de imagini emblematice ale pandemiei. În martie anul trecut a provocat un şoc o fotografie făcută în oraşul italian Bergamo în care vedem un şir de camioane militare. Şocul este provocat, de fapt, de explicaţie: ni se spune că, din cauza marelui număr de persoane răpuse de COVID-19, crematoriul oraşului nu mai face faţă cu incinerarea cadavrelor şi corpurile sînt transportate de armată spre crematoriile din alte oraşe.

Imagini din centrul unor mari capitale ale lumii (New York, Paris, Londra) total pustii în plină zi sînt şi ele năucitoare şi amintesc de tablourile metafizice ale lui De Chirico. La fel şi imaginile cu cadre medicale echipate ca nişte cosmonauţi îngrjind bolnavi de COVID, cu aeroporturi şi cu gări pustii, cu sute de avioane obligate să rămînă inerte la sol, cu lungi cozi la centrele de testare sau cu cozi şi mai lungi în faţa unor centre de distribuire a alimentelor. Anul trecut, în luna august, am asistat la un spectacol de teatru şi am rămas cu imaginea halucinantă a celor aproximativ două sute de spectatori mascaţi, avînd gurile şi nasul ascunse în spatele măştilor sanitare. Ulterior, un actor mi-a mărturist cît de greu i-a fost să joace întrucît spectatorii, din cauza măştii sanitare, nu mai reacţionau ca altădată, i se păreau inerţi, aproape nişte extratereştri.

Dacă multe imagini legate de pandemie m-au cutremurat şi m-au emoţionat, unele m-au făcut să surîd, ba chiar să rîd de-a binelea. Iată două exemple.

În aprilie anul trecut, cotidianul Le Monde a realizat o anchetă despre modul în care China a reuşit să-şi înfeudeze total Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Ancheta este ilustrată cu o fotografie realizată pe 28 ianuarie 2020, cînd directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a fost primit la Beijing de preşedintele Xi Jinping. Pe acesta din urmă îl vedem într-o poziţie demnă, sigur de el, parcă înfipt cu picioarele în solul respectivei încăperi şi în pămîntul ţării sale. Interlocutorul său, însă, este nesigur, apare puţin aplecat, cu genunchii uşor îndoiţi într-un fel de reverenţă, oarecum umil şi cu un zîmbet de circumstanţă mai larg decît cel afişat de preşedintele chinez. Este suficient să arunci o privire asupra fotografiei pentru a-i da dreptate lui Confucius, dar şi pentru a înţelege natura relaţiilor dintre Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi China.

A doua fotografie este mai recentă, a fost făcută pentru Agenţia France Presse pe data de 31 ianuarie anul acesta şi poată fi văzută pe site-ul RFI. Ea reprezintă un grup de oameni cu măşti sanitare pe faţă, unii fiind „înarmaţi cu aparate de fotografiat”, în faţa pieţii centrale de la Wuhan. O parte dintre personaje sînt experţi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care, după ce au stat două săptămîni în carantină la Wuhan, îşi încep cu prima lor ieşire pe teren misiunea de a încerca să afle cum a apărut virusul. Cînd îi vezi pe aceşti experţi asediaţi de jurnalişti, e imposibil să nu-ţi spui că şansele lor de a afla ceva serios în astfel de condiţii sînt egale cu zero. Imaginea mai spune multe despre cum sînt încadrate şi controlate astfel de vizite în ţările totalitare, şi despre naivitatea unora care cred că o astfel de echipă de experţi ar putea descoperi în China şi altceva decît ceea ce deja sînt dispuşi chinezii să-i lase să descopere.

Da, o imagine valorează cît o mie de cuvinte, cu condiţia ca oamenii, după ce văd imaginile, să le traducă în cuvinte.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.