S-a scris enorm în presa europeană, luna aceasta, despre căderea Zidului de la Berlin şi despre tot ce a însemnat acest eveniment în ultimii 30 de ani. Din masa enormă de analize şi mărturii mi-am propus să aleg cîteva fraze esenţiale sau care reuşesc să capteze „altfel“, departe de limbajul tehnic, semnificaţia acelor schimbări. 

„Zidul a căzut întrucît Gorbaciov a refuzat să ucidă pentru a guverna. Fără a ucide, un regim precum cel sovietic nu putea decît să se prăbuşească.“ Fraza îi aparţine istoricului şi scriitorului de origine ucraineană Vladimir Fedorovski, care în 1989 făcea parte din echipa de reformatori a lui Gorbaciov. După dezmembrarea Uniunii Sovietice Vladimir Fedorovski s-a instalat în Franţa, a început o carieră de scriitor şi eseist, şi a devenit cetăţean francez. Într-un articol publicat în Le Figaro, el mai afirmă ceva foarte interesant, şi anume că prăbuşirea sistemului sovietic a început prin publicarea, în străinătate, a romanului Doctorul Jivago de Boris Pasternak. „Doctorul Jivago a fost, într-un fel, prima lovitură de tîrnăcop dată în Zidul de la Berlin“, susţine Vladimir Fedorovski. Şi este adevărat că acest roman, interzis în Uniunea Sovietică, publicat în 1957 în Italia de Editura Feltrinelli şi apoi, în 1958, în Franţa de Editura Gallimard, recompensat cu Premiul Nobel pentru literatură, ecranizat de Hollywood în 1966, acest roman deci a avertizat întreaga lume că în Uniunea Sovietică exista o tumoare politică incurabilă…

Fostul ministru (socialist) de Externe francez Hubert Védrine analizează, în revista L’Obs, sursa frustrărilor actuale din Europa şi se întreabă de ce astăzi ţările din Est vor să ia o altă cale, a democraţiei „iliberale“, decît ţările din Vest care mai cred încă în democraţia liberală. Iată fraza-cheie a analizei sale: „Ceea ce nu a funcţionat este himerismul, iluziile noastre europene legate de depăşirea conceptelor de putere şi de identitate, iar în Franţa nu a mai funcţionat ideea că ar avea o misiune specială“. Reţin din această frază mai ales conceptul de himerism. Ştim cu toţii ce înseamnă o himeră. Iată prima sa definiţie în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române: „Monstru avînd cap de leu, trup de capră şi coadă de balaur“. Himerismul în politică ar fi deci altceva decît utopismul sau angelismul. Iar pe himerişti i-am putea defini ca pe nişte actori activi care chiar construiesc un edificiu social, cultural, politic şi economic, numai că rezultatul este… monstruos. Să fie oare Uniunea Europeană de astăzi un astfel de „monstru“ care vrea să pună în acelaşi creuzet prea multe lucruri contradictorii? Adică democraţie, dar şi ultraliberalism, identitate, dar şi imigraţie, apărarea stilului de viaţă european, dar şi toleranţă faţă de tradiţiile aduse de străini în spaţiul european, universalism, dar şi tot mai multe drepturi acordate minorităţilor (fie ele etnice sau de altă natură), protecţie socială, dar şi concurenţă neîngrădită etc., etc…

Personal, himerismul mi se pare un concept interesant, merită utilizat în analiza lumii contemporane, dat fiind că alte concepte s-au tocit sau fac parte deja din panoplia limbii de lemn.  O frază care nu recurge la volute metaforice, dar are calitatea de a fi clară, îi aparţine istoricului Adam Michnik, fost militant al sindicatului Solidaritatea, directorul publicaţiei poloneze Gazeta Wyborcza. El spune următoarele, în Le Monde: „Astăzi, 30 de ani mai tîrziu, observăm în Europa o criză a ideilor democratice. Simbolurile acestei crize sînt Brexit-ul, Matteo Salvini, Donald Trump, Vladimir Putin, Viktor Orbán şi Jaroslaw Kaczynski, precum şi duşmanii Uniunii Europene din Franţa şi Germania“. Dacă am veni cu idei noi, interesante, incitante, curajoase, decomplexate în privinţa casei comune, poate că europenii şi-ar recîştiga încrederea în Europa, iată ce transmite implicit Adam Michnik. Să fim oare cei care mai cred în Europa într-o stare de paralizie mentală, de lene a gîndirii? Să fie ei intoxicaţi de virusul gîndirii politice corecte, de autocenzură? Iată la ce mă face să reflectez istoricul francez.

Adversarii democraţiei liberale şi chiar ai Europei adoptă, în mod paradoxal, un stil de a se exprima şi de a acţiona mai puţin marcat de autocenzură, de limba de lemn şi de gîndirea politică corectă. Cum de s-a ajuns aici, într-o Europă de unde a iradiat universalismul, ca duşmanii libertăţii să pară mai liberi şi mai proaspeţi în gîndire atunci cînd se exprimă decît apărătorii libertăţii?  Un semnal de alarmă este lansat, în contextul acestui moment comemorativ, şi de preşedintele francez Emmanuel Macron. Europa, spune el în revista The Economist, este într-o stare de „extraordinară fragilitate“, epuizată de un Brexit nesfîrşit, şi „riscă să dispară dacă nu se mai consideră pe sine ca o mare putere“. Alianţa Atlantică, mai spune Macron, a ajuns într-o fază de „moarte cerebrală“ (dovadă că şi-a abandonat aliaţii kurzi în Siria), iar Europa, dacă nu se structurează ca o comunitate, va rămîne o simplă „piaţă“ şi riscă în curînd să devină vasala unor mari puteri precum China. „Nu vom mai fi stăpîni pe destinul nostru dacă nu ne trezim“, mai avertizează Emmanuel Macron.

Din toate aceste analize, precum şi din altele, se desenează un portret al Europei destul de tulbure. După 30 de ani de la căderea comunismului, triumfalismul iniţial s‑a transformat, datorită himerismului, într-un zombism colectiv. 500 de milioane de oameni incapabili să mai formeze o mare familie înaintează ca nişte zombi spre ieşirea din istorie. Sigmar Gabriel, fost patron al social-democraţilor germani, sintetiza într-o altă memorabilă frază această stare de lucruri: „Noi, europenii, sîntem nişte ierbivori geopolitici într-o lume de carnivori geopolitici“.