Mă salută deunăzi, pe coridoarele Universității, cu un entuziasm debordant, un profesor de la Fizică, pe care-l știam din vedere și din auzite, Neicușor Nefriceanu. Îi răspund cu aceeași bucurie, deși, în realitate, eram puțin descumpănit. Nu vorbisem niciodată cu domnul respectiv. „Ce bine-mi pare că vă văd și, mai ales, că v‑am recunoscut atît de rapid! Asta-mi dă speranțe!“, a spus el, cam straniu, în deschiderea unui inevitabil dialog. „Vă zic sincer: de ceva vreme, am probleme cu amintirea colegilor din instituție. Am intrat la idei. Pesemne că îmbătrînesc accelerat. Problema mai gravă e că lumea de azi nu mai are răbdare. Toți sînt irascibili și neîndurători. Am ajuns să mă tem să mai circul pe holuri. Am pățit-o atît de rău în cîteva rînduri, încît mi s-a declanșat un fel de agorafobie. Iau, nu vă ascund, anxiolitice. Păi, ce-aș putea să fac? Judecați și dumneavoastră! Mergeam la o ședință de departament în urmă cu o lună. Mă grăbeam și trec iute pe lîngă un bărbat care se oprește ultragiat la vederea mea. Ce, bă Pîrțag, nu mă mai știi?  – strigă tipul. Da’, cînd mi-ai cerut o mie de euro și ți i-am dat, mă pupai pe toate părțile. Ai dezvoltat amnezie, ai? Habar n-aveam cine era individul, vă rog să mă credeți, domnule profesor! Am început să-i explic, mai întîi, că nu mă cheamă Pîrțag și, mai apoi, că nu i-am cerut lui o mie de euro. Răspunsul l-a provocat și mai tare. Nu mă numeam Pîrțag, știa asta. Mi-a spus așa cică în batjocură, pentru că aș fi fost scîrțar cu banii. În plus, nu accepta nici o lămurire, nimic. Mă dovedisem țepar, din punctul lui de vedere, și urma să fiu sancționat. Disperat, l-am întrebat cine era. Tenel Scroapă, de la Matematică, a replicat nervos. Oh, Tenel! – am exclamat. Prietenul meu din studenție! Ai trecut cumva, îl întreb, printr-o operație de schimbare a fizionomiei? Deci tot o faci pe prostul, a zbierat, ca să nu-mi dai banii înapoi! Și m-a luat la palme. N-am primit nimic de la matematicieni, vă rog să mă credeți, și cu atît mai puțin de la Tenel Scroapă!“

Nefriceanu căpătase o intonație plîngăcioasă. „La scurt timp, zăresc pe stradă o colegă de generație, Frînzișoara Marmelată. Sărut mîna, îi zic voios, și mă reped să o pup. Aoleu, sufletul meu, ce a urmat! Genți în cap, imobilizarea de către trecători, sosirea polițiștilor locali, acuzații grave – de hărțuire sexuală și tentativă de viol. Ce mai, nebunia de pe lume! Argumentele mele erau frecție la piciorul de lemn. Femeia scosese actele și le arăta polițiștilor, demonstrînd clar că n-avea nici o treabă cu o așa-numită Frînzișoara Marmelată. Pe ea o chema Stenuța Bălaiu. În fața acestei demascări – extrem de îngrijorătoare pentru memoria mea –, polițiștii m-au săltat și, pe drumul spre secție, m‑au bumbăcit cît le-a permis contextul. Acum sînt în cercetare penală. Uraganul nu a încetat însă. Am continuat să nu-i salut pe oamenii pe care, aparent, i-aș fi cunoscut și să-i salut, cu o amiciție bolnăvicioasă, pe străini. Alte insulte, alte îmbrînceli, cu precădere, îmi pare rău să constat, în interiorul Universității. Leruț Momîi, de la Sociologie – pe care-l știu de o viață, dar care nu era el, aidoma falsului Scroapă, atunci cînd ne-am intersectat! – m-a pus, la rîndul său, la zid. Mă prefac – urla după mine pe coridor – că nu-l cunosc, întrucît i-am zgîriat mașina în parcare și nu vreau să-mi asum răspunderea. Domnule profesor, vă rog să mă credeți: eu nu am mașină și nici măcar permis de conducere! Credeți că a contat acest aspect în ochii pretinsului Momîi? Aș! M-a dat pe mîna agenților de la Circulație, care, probabil, îmi vor deschide un dosar de daune. În contrapartidă, m-am repezit la o altă doamnă să o salut jovial, doamnă pe care am bănuit-o a fi o prietenă de-a soției, Torena Scîrnaț. Aici, mă jur pe ce am mai sfînt, am realizat confuzia la vreme și i-am cerut, ceremonios, scuze. Credeți că a funcționat? He, he! Într-o lume paralelă, poate. Tipa asta – o erotomană celebră, am aflat ulterior –, Elba Muștap pe numele său, s-a emoționat la gestul meu prietenesc și, de atunci, nu mai scap de ea. Vai!“

Nefriceanu tremura. Se văita sfîșietor. „Mă urmărește peste tot, domnule profesor! Îmi cere pensie alimentară  pentru băiatul ei, despre care susține că ar fi și al meu. Este convinsă că trăim un amor clandestin de două decenii încoace. Sînt exasperat. Dar destul cu problemele mele! Ce mai faceți dumneavoastră? Cum merg experimentele la laborator?“ I-am replicat, siderat, că nu derulez experimente de laborator. „Cum, nu sînteți profesorul Valică Șoapă de la Fizică?“ „Nu“, am zis tulburat, „eu sînt de la Litere. Dumneavoastră, domnule Nefriceanu, sînteți de la Fizică!“ „Eu, Nefriceanu?“, a strigat Nefriceanu uimit. „De la Fizică? Nicidecum! Sînt Placido Seringo de la Arte!“ M-am îndepărtat oripilat. Neicușor Nefriceanu/Placido Seringo plîngea de-a dreptul și țipa în urma mea: „Domnule profesor de la Litere, sînt la ananghie. Nu mă puteți împrumuta cu vreo mie de euroași?“.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.