Revenirea masivă în ţară a diasporei, în 2035, a fost imediat inclusă în manualele şcolare sub titlul „Revoluţia de catifea a României”. Dar mulţi editorialişti români şi străini au analizat fenomenul sub titluri mai ditirambice, de genul „România, marele salt civilizaţional” sau „România, în sfîrşit întregită” sau „Anul în care a renăscut România”.  

Fiecare dintre aceste titluri a captat cîte ceva esenţial din ceea ce s-a întîmplat în acea lună august 2035 cînd în jur de patru milioane de români s-au întors definitiv în ţara lor. Mediile de informare europene şi internaţionale au difuzat atunci, timp de cîteva săptămîni, imagini tulburătoare cu şiruri nesfîrşite de maşini şi microbuze pline cu români plecaţi spre ţara lor dintr-un elan aproape iraţional. Toate acele imagini şi reportaje au rămas antologice ca intensitate emoţională: porniţi din Marea Britanie, din Spania, din Germania, din Franţa, din Italia, din Grecia, din cîteva ţări nordice, românii parcurgeau Europa spre o destinaţie unică, propria lor ţară, de unde fuseseră obligaţi să plece din cauza corupţiei şi a lipsei de oportunităţi economice.

Unul dintre cele mai tulburătoare filme documentare a fost realizat atunci de Steven Spielberg. În ciuda vîrstei sale înaintate, 89 de ani, celebrul regizor american nu a vrut să rateze ocazia de a capta un eveniment politic şi socio-cultural atît de complex şi neaşteptat precum întoarcerea în ţară a românilor în vara anului 2035. Aplaudaţi de milioane de europeni aflaţi în vacanţă, încurajaţi prin milioane de mesaje trimise pe reţelele de socializare, avînd sprijinul Uniunii Europene şi al multor instituţii internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor Unite, românii din diaspora au demonstrat atunci că fenomenul de fărîmiţare a naţiunilor şi de topire a identităţilor într-o globalizare strict comercială nu era ireversibil.

Sigur, întoarcerea a fost posibilă pentru că, în mai 2035, Partidul Diasporei cîştigase în mod detaşat, fără drept de apel, atît alegerile prezidenţiale, cît şi cele legislative. O victorie totală care a oprit în ultimul moment procedura de excludere a României din Uniunea Europeană pe motivul că liderii ei perindaţi timp de 40 de ani la putere reuşiseră să videze de conţinut toate structurile democratice. Uniunea Europeană a finanţat atunci, pentru a combate uriaşul dezechilibru demografic şi economic dintre Vest şi Est, programul numit „Întoarcerea dă sens plecării”. Bruxelles-ul a plătit, de exemplu, timp de cinci ani salariile celor cincisprezece mii de medici români reveniţi în ţara lor.

Poetul Miliţă Sterian, devenit preşedinte, avusese de asemenea iniţiativa de a decreta o amnistie generală a tuturor corupţilor, cu condiţia de a părăsi posturile de conducere şi de a preciza, în scris, ce sume au dat sau au primit în mod ilegal în decursul anilor.

Operaţiunea #MeToo / Lista de preţuri a fost un succes depăşind toate aşteptările. Aproape toţi corupţii din România au colaborat indicînd cu sinceritate care au fost timp de ani şi ani tarifele lor pentru eliberarea unei adeverinţe, înregistrarea unui dosar, încadrarea cuiva într-un loc de muncă, acordarea unui carnet de condus maşina sau camionul, facilitarea drumului spre un mandat electoral etc., etc. Pe măsură ce Lista de preţuri creştea şi se completa a devenit evident că România dezvoltase un sistem structural insuportabil în materie de luare şi dare de mită, peşcheşuri şi „atenţii”, servicii reciproce şi combinaţii oculte, deturnări de fonduri şi exercitare de funcţii doar în numele intereselor personale.

Sociologii, psihologii, antropologii, filozofii şi jurnaliştii străini veniţi în număr foarte mare în România au încercat să înţeleagă un fenomen cu totul nou. Despre ura de sine, fenomen care s-a manifestat sub forme duse pînă la aberaţie la începutul secolului al XXI-lea în ţările occidentale, se scriseseră deja destul de multe analize. Dar nicăieri nu se observase încă un fenomen precum cel românesc, căruia specialiştii i-au dat numele de scîrba de sine. De fapt, datorită acestui sentiment de scîrbă de sine românii au putut începe o nouă pagină de istorie în 2035. Scîrbiţi de cum se comportaseră în diversele sfere ale puterii, ale deciziei, ale conducerii şi ale responsabilităţilor, sute de mii de oameni şi-au recunoscut atunci faptele, participînd la masiva operaţiune de pocăinţă #MeToo / Lista de preţuri. Evident, şi legea privind uitarea a favorizat acest elan. Preşedintele (şi poetul) Miliţă Sterian s-a inspirat în iniţiativele sale din istoria Greciei antice, din faptul că uneori cetăţile greceşti, după ce se băteau cu ferocitate între ele, decretau uitarea ca să poată colabora şi prospera din nou fără să perpetueze ura şi resentimentele.

Metoda a funcţionat perfect şi în România. Corupţii şi-au păstrat averile, dar au renunţat să mai mînuiască manetele maşinii economice, politice şi sociale. O schimbare generaţională fără precedent s-a produs prin preluarea manetelor de către oameni născuţi după 1989. Ceea ce observa, în toamna anului 2035, şi Haffington Post într-un articol intitulat „România: 90% din deputaţi şi toți membrii Guvernului au sub 40 de ani!“.

Impulsul dat de diaspora, prin exigenţele ei morale, acestei schimbări de paradigmă a fost spectaculos şi a contrazis majoritatea doctrinelor economice. Mulţi economişti, dintre care unii laureaţi ai premiului Nobel, au recunoscut că niciodată nu ţinuseră cont, în analizele lor prospective, de acel ingredient aparent minor numit starea sufletească a unei naţiuni. „Saltul civilizaţional al României” a avut ca termen de comparaţie doar un singur alt eveniment de pe glob: occidentalizarea în marş forţat a japonezilor, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub împăratul Meiji.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.