Nestatonicia ideologică a politicienilor români de după 1989, reflectată în trecerea lor neostoită de la un partid la altul și înapoi, a produs unele curiozități conceptuale. L-am auzit personal, într-un interviu, pe un distins „traseist” numindu-și slăbiciunea pentru noi înregimentări partinice experiență politică. Așadar, „maturizarea”, bat-o vina, dobîndirea palmaresului competițional, cum ar veni, fac din politician o „starletă” a afilierilor. Nu mi-ar fi trecut prin cap! OK, admit că domnul respectiv deținea motive întemeiate să imagineze asemenea teorii exotice ale chibritului. Fusese ridiculizat public nu doar pentru „saltul” din PSD în partidele lui Traian Băsescu, ci și pentru emiterea unor discursuri patetice, diametral opuse, cînd elogios-stîngiste, cînd elogios-dreptiste, la intervale scurte de timp. Cu toate acestea, „scuza” domniei-sale rămîne în picioare, i-o împărtășesc, indubitabil, nenumărați confrați. Baletul grațios printre convingerile politice reprezintă, pentru ei, un act de normalitate, o benignă „acumulare” de experiență, o duioasă „creștere” profesională. O persoană cu picioarele pe pămînt ar fi amuzată de explicații, concluzionînd, desigur, că „traseismul” politic dezvăluie, în fond, o crasă lipsă de caracter.

Dar ce este caracterul? Veți fi de acord cu mine că, pentru a-i stabili absența, trebuie, mai întîi, să-l definim. Etimologic vorbind, grecescul charaktèr desemna trăsătura distinctivă, particularizatoare, a unui obiect. Ulterior, intrat în culturile apusene, lexemul s-a suprapus cu ideea de personalitate a unui individ dat, „personalitate” ce se legitimează sau, dimpotrivă, invalidează prin comportament. Mai precis, se crede, în lumea noastră modernă, că prezența caracterului la un ins oarecare va fi confirmată prin comportamentul lui – mereu același în contexte identice. În Aforisme asupra înțelepciunii în viață, filozoful german Arthur Schopenhauer exprimă, plastic, această hermeneutică occidentală a noțiunii: „Caracterul e de-a dreptul incorigibil, pentru că toate acțiunile omului decurg dintr-un principiu lăuntric, în virtutea căruia el trebuie, în aceleași împrejurări, să facă întotdeauna același lucru și nu poate altfel”. Statornicia comportamentală constituie, prin urmare, reperul existenței caracterului. Statornicia în bine, în principialitate, a unui personaj arată, chiar mai mult, existența caracterului bun ori ceea ce se cheamă îndeobște caracterul moral. De fapt, construcția a avea caracter sugerează sinonimia cu sintagma a avea un caracter bun. „Caracterul rău” pare mai degrabă un oximoron.

Referindu-ne la „caracterul moral” (el însuși, în consecință, un concept ușor pleonastic), ar fi potrivit să revedem cîteva nuanțe din filozofia antică greacă. În Republica, Platon sesiza, prin vocea lui Socrate, un detaliu interesant. Presupunînd că e just și etic să returnezi ceea ce ai împrumutat de la cineva, să ne imaginăm, zicea filozoful maieuticii, acest scenariu: iei o sabie, temporar, de la o cunoștință și, în clipa înapoierii marțialului instrument, afli că posesorul și-a pierdut, subit, mințile. Cum procedezi? Socrate nu are nici o ezitare: fără îndoială, renunți să mai restitui sabia, întrucît, făcînd astfel, te pui în pericol atît pe tine, cît și pe cei din jur. Încalci, cu alte cuvinte, regulile, schimbîndu-ți conduita și, implicit, comportamentul, în numele binelui colectiv. De aceea, credem, alături de platonicieni, că niciodată comportamentul din interiorul caracterului moral nu se va supune liniarității obtuze, ci aceleia raționale. Statornicia sa vine din dreapta judecată, al cărei singur scop rămîne binele universal. Înțelepciunea – fie ea și grefată pe o anume conduită sinuoasă – creează virtutea, iar nu nesăbuința. Interesant, Aristotel, la rîndul său, în celebra Etică nicomahică, vede caracterul (bun) ca pe o consecvență în binele colectiv și nu ca pe o încăpățînare fără orizont.

Ca atare, caracterul nu înseamnă inflexibilitate comportamentală, ci capacitatea de a recunoaște binele și de a acționa pentru diseminarea lui. Iată, aparent, o portiță etică deschisă neașteptat fluctuanților noștri politicieni. Ceea ce, la bietul traseist inaugural, era „experiență politică” ar putea deveni acum o inițiativă pentru „binele” celor mulți, o recunoaștere a părții morale a lumii și o ghidare după semnalele ei. Interesul comunității pe care vrei să o slujești te obligă pe tine, politicianul autohton, să accepți orice apartenență, orice afiliere, orice compromis. Binele celorlalți este idealul tău suprem și, întru propășirea lui, accepți propria-ți disoluție comportamentală. Dați-mi voie să observ, în această frumoasă arhitectură silogistică, o și mai frumoasă deturnare a adevărului. Nestatornicia conduitei izvorîte din interesul colectiv nu are nimic în comun cu  interesul personal, marca de „specificitate” a politicianului român. Obsesia binelui colectiv formează eroi, cea a binelui personal, cel mult, farisei.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.