V-ați confruntat, desigur, cu toții, de-a lungul vieții, cu diverse eșecuri. Dar dacă ar fi să decideți care a fost cel mai mare eșec al vostru, ce ați spune? Și cum v-ați raporta astăzi la el? Tot ca la un eșec?

Unul dintre cele mai mari așecuri din viața mea a fost însoțit mulți ani apoi de nașterea unor sentimente de culpă, de rușine, de vulnerabilitate. Este vorba despre faptul că am fost dat afară de la facultate, nu propriu-zis exmatriculat, ci determinat să mă retrag, după încheierea primului an, fix în ziua ultimului examen. Veți fi, poate, uimiți de ceea ce voi relata în continuare. Finalul de liceu mă prinsese fără vreo lămurire clară cu privire la ce voi face mai departe. Se apropia bacalaureatul și eu încă nu știam la ce facultate mă voi duce. Nu părea că mă pricep în mod special la nimic, asta după ce planul inițial fusese să mă pregătesc pentru a da la Medicină, fapt pentru care și finalizam un parcurs școlar la un liceu cu profil realist, devenit total incomod pentru mine, în care disciplinele umaniste erau marginalizate. Pe fondul acesta și al căutărilor mele, am întîlnit la un moment dat un preot greco-catolic. Erau anii de imediat după Revoluție, cînd greco-catolicismul își reconstruia edificiul, odată ieșit de sub opresiunea trăită în vremurile anterioare. Am dus cu acest preot multe discuții, pe fondul acestor căutări ale mele, care în mod evident erau și de natură spirituală. Așa am decis să dau admitere la Facultatea de Teologie Greco-Catolică. Mai precis, la ramura pastorală: urma, deci, să devin preot. Zis și făcut: am intrat al doilea. Odată intrat, universul meu a început să capete o serie de nuanțe. Mai întîi, am luat contact cu rigorile pe care le presupunea noul statut: recluziunea față de lume, căci eram închiși în seminar, nu eram studenți externi, deși din camera unde locuiam vedeam pe fereastră camera de la mine de acasă, obligația de a participa la toate ritualurile bisericești, perioadele de meditații spirituale în care nu aveam voie să vorbim deloc, decît cu îndrumătorul spiritual, ascultarea în general. Pe de altă parte, am descoperit, printre colegii mei, cîțiva cu care am simțit din prima clipă o oarecare afinitate de spirit rebel. Am început cu aceștia să ne constituim într-un fel de celulă subversivă: citeam împreună autori oarecum indezirabili, puneam întrebările cele mai incomode la cursuri, problematizam în pofida, intrînd în dispute cu profesorii-preoți, ba mai mult, mai și fugeam din seminar, uneori nopți întregi, evadînd pe fereastră, pentru a ne întoarce diminețile pe furiș, afumați după cîte o petrecere pe cine știe unde. De cîteva ori am fost și prinși, sancționați, avertizați. Eram incomozi, dar și oarecum inconștienți. Dar eram studenți destul de buni, la examene făceam față fără probleme.

Ei bine, după ultimul examen din sesiunea de vară, cei cîțiva am fost invitați, pe rînd, în biroul episcopal. Alături de rector și de alți cîțiva profesori, episcopul ne-a spus că în urma observării noastre atente s-a constatat că nu avem vocație de preoție, așadar că ne oferă posibilitatea fie să ne retragem, fie să suportăm rușinea de a fi exmatriculați, ca urmare a repetatelor abateri de la regulamentul intern. Ne-am scris cererile de retragere și am plecat.

Momentul a fost crîncen. Urma să mă duc acasă, la părinții mei, să le spun că practic fusesem exmatriculat. N-am avut curaj să o fac imediat, am rătăcit pe străzi multe ore. Ce aveam să fac de acum înainte? Era un eșec lamentabil, care amenința să îmi distrugă viața.

De a doua zi, am început alte căutări. Se întrevedea o șansă a unui transfer, dat fiind faptul că totuși nu fuseserăm exmatriculați: poate reușeam să primim acordul de a ne transfera la secția teoretică, avînd ca specializare teologia didactică, alături de o disciplină filologică. Nu era însă foarte sigur că se va aproba acest transfer, pentru că urma să intrăm eventual în anul II, fără să fi parcurs cursurile specializării filologice aferente anului I. Toată vara am stat în așteptare. Am primit în cele din urmă aprobarea transferului, dar trebuia să dăm examene de diferență pentru cursurile de filologie aferente anului I, pe parcursul anului al II-lea. Aici am descoperit apoi o altă lume. Lumea filologiei, în care mă simțeam totuși stingher: studenții de la teologie didactică avînd și o specializare filologică erau priviți, în general, cu un dispreț superior de studenții pur filologi, dar și de o parte dintre profesori. Erai, practic, strivit. N-aveai, în fața unor profesori, aproape nici o șansă de a te abilita. Trebuind să dau și exemenele de diferență pentru anul I, mi-a fost cu atît mai greu. Dar aici îmi plăcea, începusem să simt gustul unei alte forme de a fi.

N-o mai lungesc mult, pentru că relevant, sub aspectul eșecului, cam asta a fost. Deși multă vreme, chiar după ce devenisem profesor de limba și literatura română, am purtat cu mine semnul rușinii. Însă ceea ce a fost inițial un eșec s-a dovedit a fi, în cele din urmă, o reușită: m-a ajutat să descopăr o altă cale în viață și să fiu destul de consecvent și de motivat încît pe această cale să încerc să fiu cît mai performant.

Sistemul nostru de învățămînt este unul care cultivă teama de eșec, evitarea acestuia. Triază pe criteriul excelenței, al performanței, al ierarhizării, punîndu-i la zidul rușinii pe cei care au ezitări, care au nereușite, care nu sînt în frunte. V-ați uitat cam care sînt, de pildă, mediile de intrare la licee? Și nu vorbesc despre liceele de Top 5. Nu veți găsi nici un liceu teoretic în care media de admitere să fie sub 8, probabil. Asta se răsfrînge și în atitudinea părinților, care sînt critici și autoritari față de propriii copii, față de eșecurile lor. Vedeți ce dur sună? Eșecul copiilor. Cum să nu fii critic față de un eșec?

Ce vreau să spun, totuși. Eșecul poate fi un motor extraordinar pe drumul către succes și către sine. Succesul este, adesea, și rezultatul unui lung șir de eșecuri, care, atît profesional, cît și uman, te fac să mergi mai departe, să exersezi, să încerci. Să încerci, fiind dispus și să eșuezi, pentru a încerca apoi din nou sau pentru a încerca altceva.

Se apropie examenele naționale. Pentru mulți, ele vor reprezenta un succes. Pentru unii, poate vor reprezenta doar eșecul dinaintea succeselor viitoare.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.