S-ar părea că drona americană distrusă pe data de 20 iunie de iranieni a costat 123 de milioane de dolari şi că era dotată cu sisteme sofisticate de natură să dejoace, în principiu, orice atac împotriva ei. Iranienii au demonstrat însă că dispun de rachete suficient de performante pentru a lovi un astfel de avion-spion fără pilot. După opinia unor experţi, iranienii şi-ar fi dezvoltat programul de rachete cu ajutorul ruşilor, care probabil că jubilează în urma celor întîmplate. În prezent, rachetele iraniene îi îngrijorează pe americani şi pe israelieni mai mult decît instalaţiile nucleare ale Iranului, încă incapabile să producă bomba atomică. Aviaţia iranană, ne explică aceiaşi buni cunoscători ai zonei, este departe de a fi performantă. În schimb, există temeri că, în eventualitatea unui bombardament israelian asupra Iranului, din zece avioane trimise în misiune, şase sau şapte ar risca să nu se mai întoarcă la bază din cauza rachetelor iraniene.

Ne aflăm oare în faţa unui nou conflict internaţional major, poate şi mai „exploziv“ decît cel sirian? Duelul (pentru moment verbal) dintre Statele Unite şi Iran pare a fi preludiul unui nou război în Golf, al patrulea din 1991 încoace. Dar poate că Donald Trump nu este decît un jucător de poker. Mulţi editorialişti îi scrutează declaraţiile şi gesticulaţiile pentru a înţelege cum funcţionează acest om impulsiv. Nu este deloc liniştitor pentru umanitate faptul că liderul de la Casa Albă dă ordine riscante, cum ar fi bombardarea unor obiective militare şi economice în Iran, fără să se consulte întîi cu aliaţii săi sau să ceară avizul comunităţii internaţionale. Noroc că tot el este capabil să contramandeze un astfel de ordin cu zece minute înainte de decolarea avionelor.

Se află Donald Trump prins la mijloc, între consilierii săi adepţi ai războiului preventiv şi generalii săi mai prudenţi cînd vine vorba de declanşarea unui război? În Franţa, cotidianul Le Figaro îl desemnează pe consilierul neo-conservator John Bolton drept principalul incitator la represalii militare. El repetă fără încetare la urechea lui Donald Trump că Iranul trebuie bombardat numaidecît pentru a fi împiedicat să fabrice bomba atomică. Donald Trump are totuşi înţelepciunea de a asculta, cu a doua ureche, ceea ce spun militarii de carieră: şi anume că războaiele sînt uşor de început şi foarte greu de terminat. Experienţele americane din Irak şi Afganistan rămîn două exemple dureroase. Nu întîmplător fostul preşedinte Barack Obama a refuzat, în 2013, să-l atace pe Bashar al-Assad în Siria.

Tot la mijloc sînt prinşi şi europenii în această complicată ecuaţie a conflictului dintre Iran, pe de o parte, şi Statele Unite şi Israel, pe de altă parte. Pe data de 14 iulie 2015, europenii sărbătoreau o mare victorie diplomatică: se semna la Viena (de Ziua Naţională a Franţei!) un acord internaţional cu Iranul în vederea reintegrării acestei ţări în sistemul comercial mondial. Barack Obama îşi justifica în felul acesta şi premiul Nobel pentru pace primit în 2009. Doctrina dominantă la acea oră putea fi rezumată cam aşa: în schimbul prosperităţii, Iranul renunţa la arma nucleară, cu perspective de normalizare a relaţiilor dintre Teheran şi occidentali.

Între timp, însă, europenii s-au văzut umiliţi de refuzul lui Donald Trump de a accepta un deal pe care îşi mai puseseră semnătura Rusia şi China. Preşedintele francez Emmanuel Macron a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-l convinge pe Donald Trump să nu retragă America din acordul nuclear semnat după lungi negocieri cu Iranul. Liderul de la Casa Albă s-a aliniat însă total pe poziţia premierului israelian Benjamin Netanyahu. În viziunea acestuia din urmă, acordul nu era decît o simplă manevră a Iranului pentru a cîştiga timp, timp suplimentar pentru acumularea tehnologiei necesare fabricării bombei.

Şi la Teheran, şi la Washington există, se arată în presa franceză, spirite extremiste care ar dori declanşarea cît mai rapidă a unui conflct deschis. Pînă acum, însă, la Washington, Donald Trump a preferat strategia „presiunii maxime“ împotriva Iranului: sancţiuni economice, interdicţia de a vinde petrol, iar mai nou atacuri cibernetice împotriva sistemelor de ghidare a rachetelor. La Teheran, a avut cîştig de cauză „răbdarea strategică“. În jurul preşedintelui Rohani au fost mai numeroşi consilierii care au mizat pe epuizarea mandatului prezidenţial al lui Donald Trump. Numai că în prezent se profilează la orizont un al doilea mandat Trump şi este greu de spus dacă iranienii sînt dispuşi să prelungească „strategia răbdării“ cu încă patru ani.

Donald Trump ar fi anulat atacul întrucît estimările privind pierderile umane de partea iraniană erau destul de ridicate, arată agenţiile de presă citînd surse americane. În jur de o sută cincizeci de iranieni ar fi urmat să moară. Iranul întreţine, de la războiul cu Irakul desfăşurat între 1980 şi 1988, un veritabil cult al martirilor. Pe numeroase clădiri de la Teheran şi din alte oraşe iraniene tronează portrete, uneori gigantice, ale celor care şi-au dat viaţa în cursul acelui război soldat cu peste un milion de morţi. Încă o sută cincizeci de martiri ar fi fost o mare victorie mediatică iraniană, chiar dacă bombardamentele ar fi distrus cîteva baze de lansare a rachetelor iraniene.

Occidentalii nu înţeleg prea bine mentalităţile, orgoliile, frustrările şi capacitatea de îndurare a oamenilor din lumea musulmană şi din Orientul Mijlociu, acest reproş li se aduce deseori. Iar una dintre ideile cele mai rudimentare este aceea că un conflict cu Iranul ar putea hrăni o revoltă a populaţiei împotriva regimului islamic. Specialiştii afirmă însă exact contrariul: ayatollahii abia aşteaptă să fie atacaţi pentru a suscita un real sprijin popular în jurul lor.