În acest final de an, trei mari capitale europene au găzduit trei reuniuni internaţionale importante pentru viitorul bătrînului continent şi chiar al lumii. În toate cele trei ţări, însă, oamenii sînt mult mai preocupaţi în această perioadă de probleme interne (şi poate de venirea sărbătorilor) decît de marile chestiuni geopolitice.

În apropiere de Londra s-a derulat, pe 3 şi 4 decembrie, o reuniune la vîrf a Alianţei Atlantice, summit destinat să-i insufle acestei organizaţii, la venerabila vîrstă de 70 de ani, o nouă dinamică. Atenţia britanicilor a fost însă acaparată în primul rînd de evoluţia Brexit-ului şi de alegerile anticipate de pe 12 decembrie. Această întîlnire rămîne marcată de o frază, devenită acum celebră: „Moartea cerebrală a Alianţei“. Autorul acestei perle mediatice, preşedintele francez Emmanuel Macron, a fost făcut cu ou şi cu oţet de unii dintre omologii săi, întrucît a îndrăznit să pună un astfel de diagnostic. În presa franceză, unii comentatori afirmă totuşi că meritul ei este acela de a fi trezit din somn un organism amorţit, care se vede acum obligat să reflecteze la viitoarea sa identitate. În context, un responsabil leton s-a întrebat dacă nu cumva şi Uniunea Europeană se află într-o stare de „moarte cerebrală“ (nelinişte legitimă, în paranteză fie spus).

Capitala spaniolă, Madrid, a fost gazda unei noi conferinţe internaţionale pe tema climatului, începută pe 2 decembrie şi etalată pe zece zile. Între criza catalană şi noile blocaje politice rezultate după alegerile generale din noiembrie, spaniolii s-au străduit să dea o anumită greutate acestei conferinţe, dată fiind şi miza ei. Nimeni nu a uitat însă că iniţial conferinţa trebuia să fie organizată în Brazilia, dar preşedintele Jair Bolsonaro, alergic la problemele ecologiei, a plasat-o chilienilor. Care şi ei, pe fond de turbulenţe sociale, au plasat-o Madridului, ca şi cum conferinţa ar fi fost o castană fierbinte scoasă din foc, dar care îţi frige palmele. Multiplicarea conferinţelor pe tema climei, în ultimii 25 de ani, este însă un fenomen trist, întrucît ele nu au dus la mare lucru. Dovadă că anul 2019 este deja declarat de specialişti drept cel mai „fierbinte“ din istoria cunoscută de om.   

Pe data de 9 decembrie, Parisul a găzduit o reuniune la nivel înalt în formatul Normandia pentru a calma situaţia din sud-estul Ucrainei.

Oraşul Luminilor era însă total blocat în acea zi de sindicatele din transporturi, iar preşedintele francez, în ciuda iniţiativelor sale remarcabile în materie de politică externă, a fost o gazdă fragilizată din punct de vedere politic din cauza complicatelor sale probleme interne. Emmanuel Macron, Angela Merkel, Vladimir Putin şi Volodimir Zelenski au discutat despre relansarea acordurilor de la Minsk, despre viitorul Ucrainei şi despre viitorul relaţiilor dintre Rusia şi Uniunea Europeană într-un oraş în care aproape toate metrourile erau închise şi în care principala grijă a locuitorilor era cum să ajungă de acasă la birou şi înapoi sau cum să-şi ducă la şcoală copiii şi apoi să şi-i recupereze în cursul după-amiezii.

Nu s-ar spune, în acest moment, că francezii sînt „mîndri“ de activismul internaţional al preşedintelui lor, de faptul că încearcă să trezească Alianţa Atlantică dintr-un somn strategic sau că îi ţine piept, cel puţin mediatic vorbind, imprevizibilului Donald Trump. După cum arată sondajele, 53% dintre francezi susţin mobilizarea sindicatelor împotriva unei reforme a pensiilor calificată de multe categorii profesionale drept un regres social. Destinul Europei nu pare o preocupare cotidiană a unor oameni îngrijoraţi (pe bună dreptate, de altfel) mai degrabă de viitorul lor, de perspectiva neagră de a pierde începînd din 2025, din cauza reformei, cîte 4.000 de euro anual la pensie.

Străinii sînt însă obişnuiţi cu această specificitate franceză: excesul de greve şi de contestaţii sociale. Ceea ce nu înseamnă că îi înţeleg foarte bine pe francezi. În cel mai recent număr al său, revista Courrier International publică diverse opinii critice ale unor străini despre Franţa, iar unele dintre ele ar merita să intre într-o antologie care să fie apoi oferită gratuit tuturor francezilor. Anaïs Ginori, de exemplu, corespondentă în Franţa a cotidianului italian La Repubblica, spune că italienii nu consideră ca fiind legitimă furia francezilor împotriva acestei reforme a pensiilor. Din punctul de vedere al acestei jurnaliste, Franţa este unul dintre  ultimele „bastioane ale statului social“ în Europa, un model abandonat chiar şi de ţările nordice, considerate multă vreme ca nişte veritabile expresii ale „statului providenţă“. Dar, mai spune Anaïs Ginori, „francezii nu se compară niciodată cu alte ţări, ei se compară doar cu ei înşişi, cu o idee pe care o au despre Franţa“.

Ce bine ar fi fost dacă acest model social francez, în loc să devină „un ultim bastion“, ar fi fost exportat în toată Europa, în condiţii de viabilitate şi de prosperitate pentru toţi! Cu o debordantă inocenţă, unul dintre liderii sindicali cei mai decişi să stopeze reforma în curs, Philippe Martinez, apropiat de comunişti, explica de ce francezii nu trebuie să renunţe la sistemul actual de calculare a pensiilor: pur şi simplu, „pentru că este cel mai bun din lume“.

În acest „decembrie negru“ (citez aici titlul de pe prima pagină a publicaţiei Courrier International), Europa pare să fie ultima grijă a europenilor.