Europa divizată, în absenţa unei memorii comune
„Holocaustul nu poate fi utilizat pentru justificarea diviziunii sau a urii în zilele noastre“. Această frază a fost pronunţată de preşedintele francez Emmanuel Macron pe data de 23 ianuarie, la Ierusalim, unde a participat, împreună cu peste 40 de alţi lideri (printre care și preşedintele României, Klaus Iohannis) la cea de-a 5-a ediţie a Forumului mondial pe tema Holocaustului.
Multe fraze emoţionante au fost spuse cu această ocazie, iar agenţiile de presă au subliniat faptul că această reuniune internaţională de la Ierusalim este cea mai importantă din istoria Israelului. Nu încape nici o îndoială în privinţa mesajului transmis lumii întregi, prin simpla lor participare la acest Forum, de către liderii prezenţi acolo. Într-un moment cînd se împlinesc 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, comunitatea internaţională lansează un apel la raţiune şi la împrospătarea memoriei, şi se angajează într-un fel să nu repete niciodată greşelile trecutului. Într-un moment cînd tensiunile din Orientul Apropiat şi Mijlociu au atins un prag extrem de îngrijorător, Israelul mai transmite un mesaj şi în direcţia regimului de la Teheran, pe care Benjamin Netanyahu îl consideră cel mai mare pericol pentru evrei de la Holocaust încoace. Mesajul poate fi tradus, în cuvinte, cam în felul următor: statul israelian nu este singur şi beneficiază de un imens sprijin internaţional în contextul conflictual din regiune.
În paralel însă cu aceste mesaje importante şi cu gesturile încărcate de simboluri care le-au însoţit, comemorarea de la Ierusalim de pe 23 ianuarie, precum şi cea de la Auschwitz de pe 27 ianuarie s-au derulat într-un context de „bătălie a memoriei“. Mai toată presa franceză a comentat pe larg acest conflict în materie de interpretare a istoriei dintre Rusia şi Polonia, în primul rînd. De altfel, preşedintele polonez Andrzej Duda a preferat să nu se ducă la Ierusalim, iar preşedintele rus Vladimir Putin nu a fost invitat la ceremoniile de la Auschwitz din Polonia.
Andrzej Duda ar fi vrut să poată rosti un discurs la Ierusalim, dar autorităţile israeliene i-au pus pe lista vorbitorilor doar pe reprezentanţii Rusiei, ai Statelor Unite, ai Germaniei, ai Franţei şi ai Marii Britanii. Temîndu-se că va fi pus în situaţia de a asculta pasiv eventuale acuzaţii de antisemitism aduse Poloniei de către Vladimir Putin, şeful statului polonez a preferat deci să nu facă deplasarea la Ierusalim. Vladimir Putin, fără să numească persoane sau ţări, s-a referit într-adevăr la unii „complici“ pe care i-ar fi avut naziştii, complici a căror „cruzime“ ar fi fost uneori mai mare decît cea a naziştilor. Din punctul de vedere al lui Vladimir Putin, Polonia este departe de a fi „prima victimă a nazismului“ (aşa cum afirmă istoriografia oficială a Varşoviei), ci o ţară care ar fi favorizat agresiunea nazismului împotriva Europei. Din septembrie anul trecut încoace, preşedintele rus a evocat deseori această „teorie“ a complicităţii poloneze şi a antisemitismului exacerbat al regimului polonez dintre cele două războaie mondiale. El reproşează Poloniei şi faptul că ar fi profitat de tratatul de la München din 1938, care a dus la dezmembrarea Cehoslovaciei, cînd Polonia a anexat o parte din Silezia.
Din punctul de vedere al polonezilor, însă, Pactul Ribbentrop-Molotov semnat în 1939 reprezintă oroarea absolută, întrucît, în virtutea acestui pact dintre Hitler şi Stalin, a fost atacată şi împărţită Polonia, iar Uniunea Sovietică a anexat şi alte teritorii, precum ţările baltice şi Basarabia…
De fapt, în această „bătălie a memoriei“ este implicată şi întreaga Uniune Europeană. Vladimir Putin a reacţionat cu mare furie anul trecut, în septembrie, cînd Parlamentul European a adoptat o rezoluţie pe tema „memoriei europene“, rezoluţie în care nazismul şi comunismul sînt puse, practic, pe acelaşi plan, iar Pactul Ribbentrop-Molotov este denunţat şi considerat ca un factor cauzal al conflagraţiei. Din toamna anului trecut, Vladimir Putin s-a angajat într-o „cruciadă vizînd rescriererea rolului Uniunii Sovietice în al Doilea Război Mondial“ (am citat din cotidianul Le Monde, articol apărut pe 21 ianuarie).
Cotidianul francez denunţă însă „lectura naţionalistă a istoriei“ şi în cazul Poloniei, şi în cazul Rusiei, precum şi faptul că ea reprezintă o „armă politică“. Comentatorii de la Le Monde îl mai citează pe fostul diplomat şi analist rus Vladimir Frolov, cu următoarea frază: „Legitimitatea puterii ruse, fie pe plan intern, fie pe scena internaţională, este în mare parte construită pe istoria victoriei împotriva Germaniei naziste şi a poziţiilor geopolitice cîştigate de Moscova după război“.
„Bătălia memoriei“ riscă să se extindă anul acesta, mai ales că se împlinesc 75 de ani de la încheierea războiului. Rusia pregăteşte un important moment comemorativ în mai, cu mulţi invitaţi. Preşedintele francez Emmanuel Macron şi-a confirmat deja prezenţa la Moscova. De mai multă vreme el pledează pentru redeschiderea dialogului cu Moscova şi pentru crearea unui nou cadru de colaborare între Uniunea Europeană şi Rusia.
La Auschwitz au fost exterminaţi peste un milion de evrei. Al Doilea Război Mondial a însemnat moartea a şase milioane de evrei. Uniunea Sovietică a avut pierderi uriaşe, 27 de milioane de oameni, iar bilanţul general al războiului este de peste 60 de milioane de vieţi.
Dacă morţii ar avea un cuvînt de spus, poate că ei le-ar cere mai multă decenţă celor vii, precum şi celor obsedaţi de rescrierea istoriei din considerente naţionaliste, politice sau polemice. Un manual unic de istorie legat de al Doilea Război Mondial este pentru moment imposibil în Europa, dar mai mult ca sigur că „exacerbarea conflictelor de memorie“ este de natură să întîrzie mult redactarea sa.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
