Dintre noile romane publicate în toamna aceasta în Franţa, primul care a avut un succes aproape fulgerător se intitulează Yoga, a apărut la Editura POL şi este scris de Emmanuel Carrère. La această oră, cartea s-a vîndut în peste 200.000 de exemplare, iar febrilitatea cu care a fost cumpărată şi citită spune ceva despre starea de spirit a publicului pe fond de pandemie.
Romanul, scris la persoana întîi, este povestea unor crize de deprimare succesive şi a unor încercări de a ieşi din acest ciclu infernal prin practici precum Yoga, Tai Chi sau stagii de meditaţie departe de lume, în condiţii de izolare şi de scufundare în sine. Emmanuel Carrère este un scriitor cunoscut şi apreciat în Franţa, nu chiar ca Michel Houellebecq, dar oarecum imediat după el, mai ales că după cărţile sale s-au făcut şi cîteva filme. De data aceasta, însă, publicul a căutat într-un roman avînd drept titlu Yoga şi răspunsuri la propriile sale angoase legate de interminabila pandemie. Şi probabil că mulţi cititori au fost dezamăgiţi întrucît Emmanuel Carrère nu oferă soluţii, dimpotrivă, cititorul descoperă că personajul care se confesează reuşeşte din cînd în cînd să se „salveze” angajîndu-se în operaţiuni umanitare sau fiind ceva mai atent la durerile lumii.
De la izbucnirea pandemiei, mulţi specialişti au lansat avertismente legate de sechelele psihologice posibile ale carantinei şi ale frustrărilor de tot felul. Europa însă era fragilă în ceea ce priveşte sănătatea mentală şi înainte de apariţia virusulului. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a lansat în 2013 un plan de acţiune eşalonat pînă în 2020 privind tulburările mentale în Europa. Din documentele publicate în 2013 rezultă că, în fiecare an, 25% din populaţia europeană (în special persoanele defavorizate) este confruntată cu probleme ţinînd de sfera mentală. Culmea ironiei, planul OMS trebuia să dea rezultate exact în anul cînd epidemia a perturbat şi mai mult psihicul oamenilor.
Potrivit unui sondaj realizat în Franţa în luna septembrie de Fundaţia Jean Jaurès, 20% din francezi s-ar fi gîndit anul acesta la sinucidere. Între prima şi a doua carantină, numărul persoanelor suferind de deprimare nervoasă s-a dublat în Franţa, arată responsabili ai Ministerului Sănătăţii. Şomerii, patronii de mici întreprinderi ajunşi într-o situaţie financiară dificilă şi tinerii formează categoriile cele mai anxiogene. Studenţii, obligaţi să urmeze cursuri online în această lună noiembrie, sînt efectiv la capătul puterilor. Prima carantină eşalonată pe 55 de zile, în lunile martie-aprilie, a fost ceva mai suportabilă pentru ei, dat fiind că toată lumea şi-a întrerupt activitatea. Acum, însă, ei au avut un statut de consemnaţi la domiciliu greu de suportat şi i-au invidiat pe elevi întrucît aceştia din urmă au fost autorizaţi să se ducă la şcoală.
În prezent se anunţă o ieşire din tunel dat fiind că trei vaccinuri vor fi operaţionale în acelaşi timp în Europa. Chiar şi aşa, însă, spectrul unui al treilea val de contaminări nu este exclus, probabil în primăvara anului viitor. Şi chiar atunci cînd întreaga populaţie a Europei va fi vaccinată, ceea ce s-ar putea concretiza în toamna anului viitor, virusul nu va dispărea, va trebui să trăim cu el tot aşa cum trăim cu gripa, avertizează specialiştii.
Ce e de făcut în această situaţie? Trebuie să ne modificăm modul de a gîndi, sau mai bine spus modul în care ne raportăm la viaţă şi la moarte, spun unii filozofi şi observatori ai fenomenelor sociale. Societatea de consum, adaugă ei, ne-a indus convingerea că moartea este o injustiţie şi că, de fapt, omul ar trebui să trăiască la infinit. Pe fondul acestor aşteptări metafizice, primul reflex al societăţilor occidentale, cînd a apărut virusul, a fost acela de a întrerupe viaţa socială cu scopul salvării unor vieţi individuale, în loc de a reflecta la cum trebuie salvat viitorul celor pe care blocarea socială îi distruge.
În această direcţie merg reflecţiile Alexandrei Laignel-Lavastine, autoarea unei cărţi care tocmai a ieşit de sub tipar (la Editura Le Bord de l’Eau) şi începe să fie comentată în presă. La Déraison sanitaire. Le COVID-19 et le culte de la vie se intitulează acest eseu, ceea ce am putea traduce prin Lipsa de raţiune sanitară. COVID-19 şi cultul vieţii mai presus de toate.
Lui Winston Churchill i se atribuie următorul avertisment adresat liderilor europeni în 1938, cînd au cedat în faţa lui Hitler şi au acceptat dezmembrarea Cehoslovaciei: aţi sacrificat onoarea pentru a evita războiul, dar vă veţi alege şi cu pierderea onoarei, şi cu război. Curentul critic care reproşează acum executivului francez, precum şi occidentalilor în general, că nu au gestionat bine pandemia recurge la acelaşi tip de sintagmă: aţi sacrificat economia ca să salvaţi, din elan umanist, cîteva sute de mii de vieţi, dar veţi avea şi sute de mii de vieţi sacrificate, şi economia distrusă, şi principiile umaniste ruinate.
Într-un articol publicat în cotidianul Le Figaro, scriitorul şi editorialistul Christian Makarian constată că asiaticii, şi mai ales chinezii, tocmai întrucît nu pun preţ pe viaţa individuală, ci pe comunitate, au ieşit mai bine decît europenii din această încercare. Gîndirea umanistă occidentală se dovedeşte vulnerabilă în situaţii-limită, în timp ce sinteza confucianism-daoism-budism practicată de China este mai „adaptată contextului dramatic actual”, spune Christian Makarian. El mai întrevede, drept consecinţă a acestei epidemii, o fărîmiţare a statelor-naţiuni aşa cum au apărut în Europa, şi mai subliniază cu tristeţe că, de fapt, China şi islamul radical jihadist au devenit aliaţi în prezent întrucît au aceeaşi convingere, şi anume că Occidentul şi-ar fi trăit traiul şi că trebuie să urmeze altceva.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
