Ce se întîmplă în Coreea de Nord? Pe data de 23 noiembrie, armata sa a tras aproape 200 de focuri de artilerie asupra insulei Yeonpyeong din Coreea de Sud, aflată în apropiere de disputata frontieră dintre cele două ţări, omorînd patru persoane, printre care doi civili, şi distrugînd 20 de case şi alte construcţii. Prezenţa în zona atacată a civililor, dintre care mulţi au trebuit evacuaţi, a făcut ca atacul să fie chiar mai provocator decît cel din martie, care a dus la scufundarea navei de război a Sudului, Cheonan, şi la moartea a 46 de marinari. 

Şi chiar cu cîteva luni înainte de bombardarea Yeonpyeong-ului, Coreea de Nord a arătat unei delegaţii de savanţi americani o nouă uzină secretă de îmbogăţire a uraniului, care va spori capacitatea regimului de la Phenian de a fabrica arme nucleare. 

Programul militar nuclear al Coreei de Nord e de două decenii o temă de îngrijorare. La începutul anilor ’90, Phenianul a încălcat obligaţiile ce decurgeau din Tratatul de Neproliferare Nucleară, prin procesarea în secret a unei cantităţi de plutoniu, suficientă pentru a produce două bombe atomice. După ce s-a retras dintr-un acord de încetare, negociat de administraţia Clinton în 1994, Coreea de Nord i-a expulzat pe inspectorii Agenţiei pentru Energie Atomică şi a reînceput procesarea combustibilului uzat, care ar fi putut produce alte şase bombe cu plutoniu. 

Acum, cu noua uzină de îmbogăţire, accesul Coreei de Nord la materiale fisionabile va creşte foarte mult. Liderii ei au reputaţia că vînd elemente periculoase, cum ar fi rachete, narcotice şi valută falsificată şi există îngrijorarea că ar putea livra şi materiale nucleare altor ţări sau unor grupări teroriste. Dezvăluirile recente de pe Wikileaks, ale unor documente diplomatice secrete americane, sugerează că Phenianul ar ajuta Iranul cu un program avansat de rachete. 

Administraţia Bush a sperat iniţial că problema nucleară a Coreei de Nord se poate rezolva printr-o schimbare de regim. Ideea a fost că izolarea şi sancţiunile ar putea răsturna dictatura lui Kim Jong-il. Dar regimul acestuia s-a dovedit rezistent iar administraţia Bush a fost de acord, în cele din urmă, să ia parte la discuţiile multipartite, alături de China, Rusia, Japonia şi cele două Corei. În septembrie 2005, părea evident că discuţiile ar duce la un acord din partea Coreei de Nord, de renunţare la programul său nuclear, contra unor garanţii de securitate şi retragerea sancţiunilor. Dar acordul s-a prăbuşit la scurt timp şi Coreea de Nord a refuzat să se întoarcă la masa discuţiilor, pînă ce Statele Unite nu ar fi încetat închiderea conturilor suspectate că ar proveni din falsificările şi spălările de bani ale regimului lui Kim. Apoi, odată înghetaţe acţiunile diplomatice, Coreea de Nord a lansat o serie de rachete în Marea Japoniei. Toţi cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate ONU au semnat o rezoluţie de condamnare a acestor acţiuni, iar China a avertizat regimul de la Phenian să-şi pondereze comportamentul. În loc de asta însă, în 2006, Coreea de Nord a detonat o instalaţie nucleară, şi a repetat operaţiunea şi în 2009. În aparenţă, Coreea de Nord e o ţară slabă, cu un sistem economic dezastruos. În urmă cu o jumătate de secol, pornind de la o situaţie similară, Coreea de Sud a crescut pînă a devenit una dintre cele mai prospere economii de pe glob, cu cele aproape 50 de milioane de locuitori bucurîndu-se de un venit per capita de 30 de mii de dolari. Coreea de Nord are o populaţie de două ori mai mică şi un venit per capita de 2000 de dolari. În 1990, a trecut printr-o foamete extremă, în care au murit, probabil, 1-2 milioane de oameni, şi chiar astăzi Coreea de Nord depinde de combustibilul şi alimentele din China. 

Cum poate Coreea de Nord, în asemenea condiţii, să-şi înfrunte vecinul? E ceea ce se cheamă „puterea slăbiciunii“. În anumite situaţii, slăbiciunea – şi ameninţarea că un partener se va prăbuşi – poate fi o sursă de putere în negocieri. Dacă un debitor e dator cu 1000 de dolari, are o putere mică, dar dacă datorează un miliard, are o putere de negociere substanţială, exemplu fiind situaţia instituţiilor financiare considerate „prea mari pentru a fi lăsate să eşueze“ în timpul crizei din 2008. Aşa cum observa Financial Times – „Kim Jong-il al Coreei de Nord e probabil singurul lider din lume care poate face Beijing-ul să pară lipsit de putere. Diplomaţii spun că liderul coreean se poate juca în mod cinic cu temerile Chinei. În situaţia în care aceasta nu mai pompează ajutoare în economia distrusă a Coreei de Nord, el poate argumenta că marea ţară vecină se va confrunta cu o revărsare de refugiaţi peste graniţă şi cu posibile tulburări“. 

China nu doreşte o Coree de Nord beligerantă sau nucleară, dar e şi mai îngrijorată de eventuala prăbuşire a unui stat aflat la graniţele sale. China a încercat să convingă regimul lui Kim să-i urmeze exemplul de orientare către o economie de piaţă, dar acestuia îi e teamă că o deschidere economică ar duce la o deschidere politică şi la pierderea controlului său dictatorial. Aşa că, deşi China încearcă să pondereze actuala criză, influenţa sa e limitată. 

O altă sursă de putere pentru Coreea de Nord este îndrăzneala pe care o ai cu o carte slabă. Desigur, o invazie militară pe scară largă ar fi devastatoare din cauza puterii superioare a Coreei de Sud ajutată şi de Statele Unite, ale cărei exerciţii navale curente din Marea Galbenă sînt destinate să-i aducă aminte Coreei de Nord cît de mare e inegalitatea. Dar, cu 15 mii de piese de artilerie postate în zona demilitarizată, la doar 30 de mile de Seul, Coreea de Nord ştie că şi un scurt foc de paie ar provoca adevărate ravagii pe piaţa de capital şi în economia Coreei de Sud, în vreme ce, prin comparaţie, Nordul ar avea mult mai puţin de pierdut. Prin împăunarea cu voinţa sa de a-şi asuma mai multe riscuri, Nordul speră să-şi mărească puterea de negociere. 

Mulţi analişti atribuie recentele provocări anticipării unei succesiuni de putere la Phenian. Kim Jong-il a avut ani de zile pentru a se pregăti să-i ia locul tatălui său, Kim Ir-sen, dar, aşa cum sugerează unele rapoarte, se pare că el însuşi se apropie acum de sfîrşitul vieţii. În această toamnă el l-a promovat la rangul de general pe fiul său, Kim Jong-un (puţin văzut pînă acum) şi l-a prezentat la o conferinţă a Partidului Comunist. 

Demonstraţia militară (împotriva Sudului) pentru „protejarea“ regimului ar putea fi într-adevăr menită întăririi puterii generalului de 28 de ani. Dacă aşa stau lucrurile, riscantul comportament de forţă la care am asistat recent ar face parte din procesul de solidificare a unui sistem politic unic: o monarhie comunistă ereditară. 

Joseph S. Nye, fost secretar adjunct în probleme de Apărare al SUA, este profesor la Universitatea Harvard şi autor al cărţii în curs de apariţie: The Future of Power. 

Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org

traducere de Andrei MANOLESCU