La sfîrşitul anului trecut, presseurop.eu a invitat 10 autori europeni, scriitori şi analişti, semnături cunoscute, dar şi noi voci, să scrie despre Europa. Cei care văd dincolo de succesiunea de evenimente, cei care îşi imaginează un alt viitor sau cei care trăiesc actualitatea ca fiinţe umane şi ca cetăţeni. A rezultat un dosar intitulat „Zece viziuni ale Europei“, realizat în colaborare cu Der Spiegel, The Guardian şi Respekt. Publicăm aici unul dintre articole. (N. red.)  

Literatura nu s-a apropiat de politică, însă politica a invadat cîmpul limbajului – l-a invadat şi îl domină în continuare. Şi odată cu politica europeană, economia. În aceste domenii, de mult timp nu mai e vorba de deplasarea lucrurilor materiale, de a decide soarta domeniului vegetal (a ordona sau nu tăierea arborilor), animal sau uman. Astăzi, aproape totul se decide în cîmpul semnelor (cifre şi litere). De unde o întoarcere în lumea copilăriei: în Europa noi credem că liniile trasate pe o foaie de hîrtie nu sînt simple linii, ci diferenţa între bogăţie şi sărăcie. Vechea separaţie între semn şi obiect. Celebra frază „cuvîntul CÎINE nu muşcă“: dacă punem degetele pe C, H sau I nu riscăm nimic, degetele noastre vor rămîne intacte, C şi H nu muşcă – o veche lecţie de lingvistică. Această distincţie a inaugurat modernitatea. Primitivii nu credeau în acest adevăr, nu credeau în două lumi separate. Pentru primitivi semnul era deja un obiect. Desenul cerbului nu era desenul cerbului, era cerbul. Nu exista nici o diferenţă. 

Dintr-un anumit punct de vedere, Europa – de mai multe decenii – şi-a accentuat rolul primitiv. Ea a reînceput să creadă în magie. Aproape toată economia este astăzi situată într-o lume abstractă, în lumea literelor şi a cifrelor – şi nu în lumea materiei şi a volumului. Pentru că vechea economie era altfel: două vaci se schimbau pentru 1000 de găini; uzine cu maşini, arborii se vindeau sau se cumpărau. Încetul cu încetul însă, elementele vii şi metrii pătraţi au dispărut de pe scenă. Au rămas hîrtii cu semne şi cifre, iar Europa s-a transformat într-un Nou Continent Primitiv, unde oamenii adoptă comportamente identice celor din triburile amazoniene care confundau semnele cu realul şi care credeau că litera A sau un desen erau capabile să îi omoare sau să îi blesteme. Într-adevăr, dacă scriem pe o foaie de hîrtie fraza „această hîrtie valorează o sută de mii de euro“, noi nu ne vom apuca cu siguranţă să credem că această foaie, albă nu cu mult timp înainte, valorează de acum înainte 100.000 de euro. Dar dacă luăm o anume distanţă, ne vom da seama că, într-o anumită măsură, căderea economică la care asistăm astăzi se datorează unui proces similar, la scară largă. 

Economia abstractă s-a instalat aici, în cîmpul credinţei. Cel care deţine o hîrtie formalizată printr-un simbol sau o ştampilă (iarăşi semne) ale vreunui institut financiar crede că acea hîrtie valorează, dacă ne gîndim de exemplu la acţiuni, 2 euro într-o anumită zi, 1 euro şi jumătate ziua următoare, şi 3 săptămîna viitoare. Aceste creşteri şi aceste scăderi ale valorii acţiunilor, pentru cel dinafară care nu înţelege nimic, sînt chestii şi mai bizare. Nu este doar credinţa strictă într-un semn, cum era cea a Primitivilor. De acum înainte, este vorba de o credinţă fluctuantă – care, zilnic, schimbă valoarea materială pe care o atribuie semnului. 

Cel mai absurd este faptul că această întoarcere la gîndirea primitivă care a invadat lumea contemporană, credinţa în abstract, a fost însoţită de o distrugere fără precedent a materiei concrete. Vaci şi vapoare au fost abătute în Europa, cîmpurile cultivate au fost abandonate, maşinile au fost distruse sau obligate să se oprească, căci nu trebuia să fie produs dincolo de o anume cantitate. An după an, cele două procese au avansat în paralel: distrugerea lucrurilor care aveau un volum şi multiplicarea hîrtiilor fără volum care simbolizau bogăţia. S-a crezut, în fine, că bogaţia se găsea în semne şi că vacile, vapoarele şi metrii pătraţi erau o bogăţie, sigur, dar veche, depăşită, inadecvată. O bogăţie fără igienă, am putea spune. 

Şi în timpul acestor ani, am schimbat hîrtii peste tot. Mici foi A4, A5 sau A6 care treceau din mînă în mînă, şi, la fiecare trecere, ca prin magie, aceste foi A4 păreau să crească în valoare. Ca o schimbare magică de martor:  individul A trecea o hîrtie individului B care o dădea individului C care o trecea la D, iar ultimul la rînd, pînă la urmă, credea că această hîrtie primită valorează deja de o mie de ori mai mult decît valoarea iniţială. 

Rezumînd, nu e nici o îndoială asupra faptului că are nenumărate cauze criza din Europa, însă o parte a problemei constă în faptul că sîntem de acum înainte în faţa unei schimbări de credinţă. Biserica Abstractului, credinţa hîrtiei care valorează bani, pare să se fi angajat pe un drum fără ieşire, iar numărul fidelilor săi se diminuează – unii o părăsesc voluntar, alţii contra voinţei lor, mulţi într-un fel tragic. Şi poate că odată cu sfîrşitul acestei credinţe sîntem pe cale să revenim la o altă credinţă. Moderna Biserică a Concretului pare astfel, zilnic, să preia poziţia solidă pe care a avut-o deja – credinţa în ceea ce este materie: credinţa în vaci, vapoare, cîmpuri şi maşini – ea este aici, s-a întors. (Vom avea oare ocazia să asistăm la distrugerea hîrtiilor?) 

Europa a avansat enorm, şi nu numai tehnologic, însă pentru ca europeanul să nu se ude, are nevoie de un element material între cer şi corpul său. Nu ne putem adăposti în desenul unei case. De aceea Europa pare să avanseze şi să regreseze în acelaşi timp. Ceea ce încearcă să facă nu e uşor: vrea să lase în spate o lume primitivă şi să revină, din nou, la vechea modernitate. Este vorba de a fi încă o dată materialist, în primul sens al termenului. Vechiul materialism pentru care vacile sînt un bun exemplu, grele şi calme: valoarea este dată de greutatea lor – şi este cu mult mai bine aşa.  

Gonçalo M. Tavares este scriitor portughez, născut în 1970 la Luanda, în Angola. A primit Premiul „José Saramago“ în 2005 pentru romanul Jerusalém, Premiul Camilo Castelo Branco al Asociaţiei Scriitorilor Portughezi, în 2006, pentru Água cão cavalo cabeça („Apă Cîine Cal Cap“, netradus în limba română) şi premiul celei mai bune cărţi străine apărute în Franţa, în 2010, pentru Aprender a Rezar na Era da Técnica („A învăţa să te rogi în era tehnicii“), editura Vivian Hamy (netradusă încă în română).