Imaginile cu oameni care cad dintr-un avion în zbor deasupra Kabulului închid un capitol deschis cu imaginile altor oameni care cad din Turnurile Gemene din New York în septembrie 2001. Comentariile sînt neiertătoare: „un eșec uriaș”, „o tragedie”, „cinism”, „un moment care va schimba lumea”. Și nu în bine. 

Dincolo de emoție, sînt și observatori care, pe bună dreptate, întreabă ce se putea face mai mult pentru afgani. S-au cheltuit sute de miliarde de dolari (unii vorbesc de mii de miliarde), soldații occidentali au murit cu miile în munții și cîmpiile aride ale Afganistanului, zeci de mii au fost răniți, iar costurile pentru orgoliul statelor care au alocat resurse în acest război sînt incalculabile. Președintele Joe Biden explică sobru faptul că misiunea americană nu a fost niciodată aceea de a reconstrui o țară de la zero. Iar pentru retragere exista un mandat negociat de predecesorul său. Sînt explicații post-factum menite să panseze o rană ce va rămîne deschisă multă vreme. 

Istoria și electoratul american vor judeca în ce măsură Biden a avut dreptate grăbindu-se să părăsească Afganistanul fără să pregătească mai atent o asemenea întreprindere complicată. Cert este că poporul și politicienii americani căutau, de la primul mandat al președintelui Obama încoace, o cale de ieșire. Nu e nici un dubiu în privința asta, iar ultimii trei șefi de stat americani au fost consecvenți în a căuta o cale de ieșire. 

În afara Americii, însă, dezintegrarea rapidă a pseudo-statului afgan provoacă mici frisoane. Sînt firești întrebările care se strecoară în mințile și sufletele oamenilor care s-au obișnuit să trăiască sub o umbrelă americană de securitate. Se poate întîmpla la fel și în altă parte? Vom fi și noi lăsați în urmă? E acest întreg sistem în care trăim durabil? 

Sigur că nimeni nu se așteaptă să vadă exact aceleași scene pe aeroporturile din Taiwan, România sau Israel. Dar o umbră de nesiguranță există. Un început de dezvrăjire indus de o neliniște pe care nu o voia sau o aștepta nimeni. În comentarii inabile pe Facebook sau în analize pretențioase presărate cu jargon geopolitic, întrebările astea revin. Deocamdată mai degrabă discret, ca discuțiile acelea șoptite din sînul unei familii care a trecut printr-un dezastru. În lunile și în anii următori ele se vor auzi tot mai clar. 

Și aici este cea mai grea moștenire a Afganistanului – Statele Unite sînt obligate să găsească o cale prin care să își reasigure aliații că nu vor fi lăsați la greu. Există o comparație nefericită între Kabul și Saigon – din multe motive ea nu stă în picioare –, însă e foarte greu să o oprești. Probabil nici nu are rost. În discursul public, afirmațiile simple sînt păcătos de eficiente. Singurul fel în care teama de următorul Saigon/Kabul poate fi ameliorată e un angajament mult mai ferm al Washington-ului față de aliați și parteneri.

Românii se tem de Rusia, filipinezii de China, japonezii de Coreea de Nord, israelienii de Iran și exemplele pot continua. În tot acest puzzle al fricii, suspiciunii și calculelor, Statele Unite sînt obligate să își reafirme clar rolul de lider pe care l-au cerut și, cînd nu l-au primit, l-au cîștigat.

Trăim într-o lume în care discursul antiliberal, antioccidental și antidemocratic e în creștere. Riscul ca în state mai slabe această direcție să fie considerată un model de succes e real. Iar dacă combinăm asta cu lipsa de angajament a principalului partener și stîlp al actualei ordini mondiale, atunci avem de-a face cu o rețetă a unui dezastru atît de mare încît aproape ți-e teamă să îl bănuiești.

Administrația afgană era slabă și demoralizată. La fel și armata. Tot aranjamentul acelui stat a căzut în cîteva zile. Un film pe repede-înainte care se poate repeta la viteze mai mici oriunde. Un stat care se dezintegrează rămîne un stat care se dezintegrează, chiar dacă o face pe parcursul unor zile, luni sau ani. Și în locul lui rămîn întotdeauna violența, arbitrarul și suferința celor care nu se pot apăra. Și adesea aceștia sînt cei care au vrut să aibă încredere în promisiuni, democrație și drepturi primare.

Trebuie spus pe de altă parte că, dincolo de sprijinul extern, rămîn esențiale eforturile de reformare în interesul unor categorii cît mai largi de cetățeni. Serviciile publice funcționale, bunăstarea și posibilitatea reală de a avea acces la putere sînt ingredientele care fac o societate puternică. Președintele Biden e cumva cinic atunci cînd spune că nu putea apăra o societate care n-a dorit să se apere singură.

Însă, cu această afirmație, el trasează cumva o limită și lansează un avertisment. Un partener extern solid e important, foarte important chiar, dar efortul principal trebuie totuși să vină din partea celor direct interesați în a crea sisteme de guvernare credibile și funcționale. Adică din partea cetățenilor. Din punctul acesta de vedere, responsabilitatea elitelor politice, economice și mediatice din toate țările în care democrația e încă prezentă e uriașă. Aceste elite sînt obligate să reziste tentației de a profita de slăbiciunile sistemului politic în care trăiesc. Asta dacă nu cumva vor ca într-o zi să își vadă rudele alergînd pe un aeroport în fața unui avion care cară cu el cîțiva norocoși ce au cîștigat o loterie la care sperau să nu joace niciodată.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ