Diplomaţia europeană şi paradoxurile crizei siriene

La sfîrşitul lunii februarie, 14 miniştri de Externe din 14 ţări membre ale Uniunii Europene au semnat o tribună în cotidianul Le Monde, cerînd oprirea luptelor în regiunea Idlib din nordul Siriei, unde aproape un milion de persoane se află într-o situaţie disperată. Citez un paragraf din acest mesaj pe care unii editorialişti l-au văzut ca pe unul de natură să salveze onoarea Uniunii Europene: „Sîntem perfect lucizi în legătură cu prezenţa unor grupuri radicale la Idlib. Noi nu tratăm niciodată cu lejeritate problema terorismului, ci îl combatem cu determinare şi sîntem angajaţi în prima linie a luptei împotriva organizaţiei Stat Islamic. Dar lupta împotriva terorismului nu poate şi nu trebuie să justifice violarea masivă a dreptului internaţional umanitar, la care asistăm în fiecare zi în nord-vestul Siriei“. 

Iată o minunată frază demnă de ceea ce înseamnă valorile europene! Dacă lichidarea unui jihadist riscă să provoace şi moartea a zece oameni nevinovaţi, atunci trebuie schimbată strategia, cam aceasta este filozofia europeană bazată pe un anumit respect al vieţii omeneşti. Din păcate, respectul faţă de om este inexistent în tradiţiile militare ale Turciei, ale Rusiei şi ale Iranului. Am numit aici cele trei puteri angajate pe teren în Siria şi care, spre deosebire de europeni, pot influenţa situaţia. Respectul pentru viaţa omului nu a fost un criteriu moral nici în Imperiul Otoman, nici în imperiul ţarist (şi apoi în Uniunea Sovietică) şi nici în imperiul persan. Niciodată, în războaiele duse de aceste imperii, omul, ca individ, nu a contat, fie el soldat sau civil nevinovat din arealul de bătălie. Evocarea unui principiu umanitar de către cei 14 miniştri de Externe în tribuna lor nu are cum să schimbe nimic, în primul rînd pentru că respectivele cuvinte sînt greu de înţeles pentru lideri precum Vladimir Putin, Tayyip Recep Erdogan, Bashar al-Assad sau ayatollahii de la Teheran.

Totala lipsă de impact a tribunei semnate de cei 14 miniştri de Externe pune în lumină şi contradicţia tragică dintre ceea ce gîndeşte Uniunea Europeană şi mijloacele ei de acţiune.

Simptomatic este deja faptul că tribuna nu a fost semnată de toţi miniştrii de Externe, 27 la număr, ci numai de 14 dintre ei. Criza siriană îi divizează prin complexitatea ei de multă vreme pe europeni. Actuala fisurare a edificiului european, între Est şi Vest, îşi are în mare parte originea în războiul civil sirian, război avînd o dimensiune regională, dar şi una internaţională. Valul de migranţi din 2015, să ne amintim, a provocat un şoc durabil în ţările Europei Centrale şi de Est. Or, acei migranţi erau în mare parte refugiaţi sirieni. În prezent, Turcia a redeschis „robinetul migratoriu“, pentru a obliga Europa să-i sprijine strategia în Siria, şi nu ştim cum vor evolua lucrurile. Sigur este faptul că un nou flux masiv de refugiaţi ar putea suscita şi mai multe crispări în Europa, precum şi alte tentaţii centrifuge, de ieşire din Uniunea Europeană.

A cui să fie vina pentru faptul că diplomaţia europeană nu mai are aproape nici un cuvînt de spus în Siria, unde de fapt îşi plasează pionii, în special Turcia, Rusia şi Iranul? Criza siriană conţine de fapt atîtea paradoxuri şi contradicţii încît occidentalii au primit şah-mat în faţa ei. Franţa, de exemplu, a sperat o vreme, la începutul războiului civil, că regimul de la Damasc se va prăbuşi. Laurent Fabius, ministru de Externe între 2012 şi 2016, repeta destul de des fraza „Bashar al-Assad nu mai are mult, în şase luni s-a terminat cu el“. Dar iată că, după nouă ani de conflict, Bashar al-Assad se află în continuare la putere, decis să cîştige războiul, Idlib fiind ultima regiune pe care mai trebuie să o readucă sub ascultare.

Se vor înţelege între ei Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan, singurii capabili să oprească focul în regiunea Idlib? Turcia, care face parte (încă) din Alianţa Atlantică, se consideră atacată de regimul sirian, cel puţin aşa este interpretată moartea a aproximativ 30 de soldaţi turci în urma unor bombardamente atribuite Damascului. În mod normal, Ankara ar putea activa articolul-far al Tratatului Atlanticului de Nord în virtutea căruia, atunci cînd unul dintre statele membre este agresat, toate celelalte ar trebui să-i sară în ajutor. Problema este că Damascul are ca aliat principal Rusia. Iar dacă NATO sare în ajutorul Turciei în nordul Siriei este ca şi cum ar ataca Rusia.

În ultimii ani, însă, Turcia s-a îndepărtat în mod ostentativ de Alianţa Atlantică şi a încercat o apropiere de Rusia, ambele ţări avînd cel puţin un obiectiv comun, fragilizarea Uniunii Europene. Ankara a cumpărat chiar echipament militar sofisticat de la ruşi (în special sisteme de apărare antiaeriană, rachete de tip S-400), ceea ce a suscitat de mai multe ori oprobriul americanilor şi al celorlalţi aliaţi. Ceva ciudat, confuz, duplicitar şi nesănătos (pentru europeni) se învîrte în cerc cînd vine vorba de relaţiile dintre Turcia şi Rusia.

În materie de confuzii conceptuale, să ne amintim şi faptul că Turcia i-a desemnat drept „terorişti“ în primul rînd pe kurzii sirieni, în timp ce, pentru occidentali, aceştia au fost veritabili eroi în lupta împotriva jihadiştilor. Pentru ruşi şi pentru regimul de la Damasc sînt „terorişti“ toţi oamenii care, în regiunea Idlib, rezistă cu arma în mînă împotriva trupelor guvernamentale siriene. Cuvintele au uneori mai multe sensuri, este bine ştiut, dar în cazul sirian ele nu mai au aproape nici un sens. În ce limbă şi cu ce termeni s-ar putea calma lucrurile, este greu de imaginat. Pentru moment, turcii, furioşi din cauza pierderilor suferite, vor să dea o lecţie armatei siriene şi să arate întregii lumi de ce sînt capabili. Concomitent, virusul războiului se extinde cu o vigoare infinit mai mare decît cel numit COVID-19.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.