„Ne-am întoarce definitiv dacă am avea ce face în România.“ În această lună august, în Bucovina mea natală, aud deseori spunîndu-se această frază. Întoarcerea definitivă este însă aproape utopică. Aşa că românii care lucrează în străinătate revin doar pentru pelerinajul anual din luna august.
Într-un fel, acest pelerinaj are ceva festiv. Copiii sînt aduşi să mai stea de vorbă cu bunicii, să-i vadă rudele şi vecinii. Nu toţi ştiu bine româneşte. Unii răspund, cînd îi întrebi ceva, în italiană. Părinţii lor sînt uneori mîndri de acest lucru. Iată, au „fabricat“ un copil european! De mic vorbeşte perfect italiana sau spaniola sau engleza… Ceea ce înseamnă un viitor asigurat în Occident. Pentru că în România „nu e nimic de făcut“.
Oraşul în care m-am născut, Rădăuţi, nu se mai recunoaşte pe el însuşi în luna august. Devine un „templu al consumului“, un spaţiu sufocat de maşini. Pe strada Bogdan Vodă, prin faţa bisericii Bogdana, unde doarmne Întemeietorul, şirul de maşini este impresionant. Ambuteiaje la Rădăuţi? Cine şi-ar fi imaginat acum treizeci de ani aşa ceva? Supermarket-urile devin plămînii sociali ai oraşului şi funcţionează la capacitate maximă. Parking-urile sînt pline ochi. Oamenii cumpără, cumpără, cumpără. Cei sosiţi din străinătate parcă vor să-şi demonstreze reuşita economică ieşind din surpermaket-uri şi din mall-uri cu cărucioarele supraîncărcate. Iar uneori vezi cum ţin de mînă copii supraponderali sau chiar obezi.
Două mi se par marile probleme ale acestor copii de migranţi economici români: obezitatea şi eşecul şcolar. Despre aceste fenomene se vorbeşte puţin. Ar trebui ca responsablii politici să trimită în străinătate echipe de sociologi pentru realizarea unor anchete sociale aprofundate. De ce mulţi dintre copiii românilor sînt supraponderali? Ce tip de frustrare îi face pe aceşti părinţi să-i hrănească prost pe copiii lor? De ce mulţi dintre copii trec prin şcolile respective fără să ajungă la nivelul studiilor superioare? Sigur, există şi „vîrfuri“. Uneori copiii românilor care lucrează în străinătate sînt mai motivaţi şi mai sîrguincioşi decît colegii lor italieni, spanioli, portughezi, belgieni, germani, francezi sau englezi. Dar nivelul de reuşită şcolară al acestor copii rămîne, pentru moment, un mister, iar sentimentul meu, din ceea ce am reuşit să aflu discutînd cu oamenii, este că acest nivel rămîne mediocru. Motivul? Părinţii lucrează mult, sînt plecaţi tot timpul şi cred că şcoala se poate ocupa singură de copiii lor. Orice familie (autohtonă) de italieni, spanioli, portughezi, belgieni, germani, francezi sau englezi ştie însă că în realitate nu aşa stau lucrurile. Puţini copii reuşesc în viaţă, după ce sînt şcolarizaţi în Occident, fără ca părinţii să se ocupe intens de ei. Marea majoritate reuşesc numai datorită efortului părinţilor, care ştiu că şcoala este doar o „verigă“ a formării copilului lor, şi că ei, părinţii, trebuie zi de zi să-şi supravegheze copilul, să-l ajute, să-i ofere activităţi pedagogice alternative, să nu-l lase singur în faţa televizorului, a jocurilor electronice, a telefonului mobil, şi mai ales să fie atenţi cu cine se joacă progenitura lor, cu cine se împrieteneşte, dacă nu cumva după o anumită vîrstă începe să o ia pe drumuri greşite, să se apropie de diverse tentaţii (cum ar fi drogurile) care să-l ducă spre delicvenţă.
„Ah, dacă a fi ceva de făcut în România!“ Mulţi români oftează cînd se gîndesc la copilăria lor. Roşiile, piersicile, căpşunele aveau gust. Şi chiar şcoala din anii comunismului nu era chiar atît de rea. Se învăţau parcă mai bine nişte „baze“, de exemplu tabla înmulţirii. Iar în şcoală era disciplină, copiii se temeau de profesori şi nu profesorii de copiii… Aud deseori astfel de poveşti cu aer nostalgic. Un fost coleg de şcoală pe care îl întîlnesc după douăzeci de ani îmi spune că fiul lui, care face studii superioare la Londra, nu ştie de fapt pe de rost tabla înmulţirii, cînd trebuie să facă un calcul îşi scoate imediat telefonul mobil…
În Bucovina mea natală, în această lună august, casele, miile de case noi, respiră uşurate, sînt fericite. Timp de o lună ele vor fi locuite, vor trăi momente de normalitate, se vor bucura de zarvă, de strigătele copiilor… Pentru că în septembrie multe din aceste case vor trebui din nou să se scufunde în singurătate şi în aşteptare. Ferestrele se vor închide, perdelele vor fi trase, obloanele vor obtura din nou accesul luminii. Numărul de case noi este mai mare, în prezent, decît cel de case vechi, în Bucovina. Românii care lucrează în străinătate au obsesia caselor, vor să aibă numaidecît o casă a lor, bine utilată, în care să ştie că se pot întoarce la pensie sau în orice moment dacă intervine vreo criză… Se vor întoarce însă ei, cu adevărat? „Ah, dacă ar fi ceva de făcut în România…“
Da, în România ar fi ceva de făcut. Ar trebui declanşată o reflecţie naţională pe tema oportunităţilor economice. Care oportunităţi nu cad din senin, ele nu pot fi decît fructul voinţei politice. Prin ce programe i-am putea aduce îna-poi pe cei patru sau cinci sau şase milioane de români plecaţi să lucreze din greu în Europa occidentală? Români care nu sînt nici bine plătiţi şi nici foarte fericiţi. Şi ai căror copii au dubii identitare, iar uneori intră în viaţă fără să ştie efectiv care este limba lor maternă. Pentru că părinţii lor nu au timp, mulţi dintre ei, să le spună cîte o poveste înainte de culcare. Atunci, pentru aceşti copii, limba maternă devine limba în care se joacă… O limbă utilitară, importantă, fără îndoială, dar incapabilă să structureze în profunzime o fiinţă umană.
Nu numai în România, dar şi în Europa ar fi ceva de făcut. O reechilibrare economică a ei. Pentru că Europa este un fel de navă şi se ştie că navele dezechilibrate se scufundă.