Am auzit, adesea, că statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil „de-a victima“ a asigurat chiar cîştigarea recentelor prezidenţiale. Cum această explicaţie pare a avea mai mult sens decît cea cu „flacăra violet“ (ştie cineva să-mi spună de ce flacăra e violet şi nu violetă?), cred că este potrivit să-l familiarizez pe cititorul acestei rubrici cu o ştiinţă despre care, în România, se ştie puţin, deşi, vom vedea, este o invenţie românească. Ştiinţa se cheamă victimologie şi, epistemologic, e privită cînd ca o rudă directă a criminologiei, cînd ca o extensie a psihologiei. Este, în orice caz, o ştiinţă de confluenţă, în care se împletesc elemente de drept penal, psihologie şi sociologie. Obiectul ştiinţei, aşa cum uşor se poate deduce, este victima – deci, o ştiinţă care studiază victimele.
 
Totul a început în anii ’30, la Bucureşti. Încercînd să-şi apere cît mai bine clienţii din procesele penale, tînărul avocat Benjamin Mendelsohn şi-a dezvoltat o „tactică“ proprie, aceea de a le evidenţia mereu judecătorilor rolul pe care victima l-a avut în comiterea infracţiunii. Cu alte cuvinte, victima „colaborează“ inconştient, dar, din păcate, eficient, cu infractorul, la comiterea infracţiunii şi insistenţa asupra acestui aspect ar putea fi o bună strategie de apărare. Nu ştim cîte succese a avut la bară exersînd această apărare, dar avocatul Mendelsohn a decis să studieze într-un fel mai sistematizat, mai „ştiinţific“, victimele. În 1937, Benjamin Mendelsohn publică primele sale încercări în acest sens şi zece ani mai tîrziu, în 1947, într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa Societăţii Române de Psihiatrie, a vorbit pentru prima dată despre ştiinţa care studiază victimele şi a folosit pentru prima oară denumirea de victimologie. În anii care au urmat, Benjamin Mendelsohn a emigrat în Israel, unde a murit la o vîrstă venerabilă, în 1998, fiind unanim recunoscut drept fondatorul noii ştiinţe.
 
Primii victimologi – „părinţii fondatori“ (Mendelsohn, Von Hentig, Wolfgang) – uzau de definiţia de dicţionar a victimei şi se ocupau, mai ales, de procesul de victimizare – adică de felul în care cineva devine victimă. Ca la orice început de ştiinţă, fondatorii trasează marile categorii ale disciplinei – categorii care, natural, urmează a fi aruncate în aer decenii mai tîrziu de noii cercetători. Atît Mendelsohn cît şi Von Hentig s-au străduit să categorizeze victimele şi să rafineze pe cît posibil criteriile de categorizare. Mendelsohn, de pildă, plecînd de la convingerea că orice victimă are o aptitudine inconştientă şi a priori de a fi victimizată produce o tipologie de şase categorii de victime în care doar una, cea a „inocentului“, este la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit şi nu are nici un rol în producerea infracţiunii. Toate celelalte cinci categorii de victime contribuie într-un fel sau altul, desigur inconştient, la agresiunea căreia îi cad victime. Von Hentig a studiat, de pildă, victimele crimelor. A ajuns la concluzia că cei mai expuşi sînt depresivii, pentru că sînt neatenţi şi nepăsători, dar şi lacomii, pentru că dorinţa lor de acumulare îi face să-şi cenzureze pornirile naturale de autoprotecţie şi suspiciune.
 
Pe parcursul anilor ’70, cercetările unor Cohen, Felson sau Luckenbill aduc un plus de subtilitate şi reorientează disciplina. Victimologia devine, mai ales, o ştiinţă a raportului dintre victimă şi mediul social, în general. Circumstanţele de loc şi de timp, ca şi profilul social al victimei, încep să fie tot mai atent analizate şi ocultează, în bună măsură, profilul psihologic şi caracterial care a fost esenţial pentru prima perioadă a disciplinei.
 
Anii ’80 aduc cu ei, sub impulsul mişcării feministe americane, un atac concertat la adresa victimologiei. Ideea că „victima precipită infracţiunea“ este virulent contestată. Răspunzînd acestui atac, victimologia începe să considere că victima este o persoană captivă într-un raport social zis „asimetric“ şi devine preocupată de raporturile de putere şi dominanţă din cadrul societăţii. Astăzi, viziunea disciplinei asupra victimelor este mult mai largă, chiar indiscriminată (se consideră victimă orice persoană care a suferit un prejudiciu de orice fel datorat oricărei cauze). Atenţia se mută tot mai mult către ceea ce se cheamă „victime de gradul doi“, adică cei care suferă prejudiciul infracţiunii în virtutea unei relaţii speciale cu „victima de gradul unu“ (copiii unei femei bătute de soţ, soţul unei femei violate etc.). Mai mult, se discută şi de „victime de gradul al treilea“, care suferă un prejudiciu de natură psihică prin simplul fapt că asistă la infracţiune sau că văd la televizor ori citesc în ziare descrieri detaliate ale infracţiunii.
 
Disciplina inventată la Bucureşti în 1947 a avut succes. Astăzi, există societăţi internaţionale de victimologie, se organizează simpozioane şi conferinţe de specialitate pe toată faţa planetei şi există catedre specializate în mari universităţi ale lumii. De asemenea, se organizează şi campanii electorale şi alegeri, în care nu e niciodată clar dacă victimă e cel care pierde sau cel care cîştigă. Electoratul însă este sigur victimă. De gradul doi sau trei, asta rămîne de stabilit.