Unul dintre cele mai spectaculoase personaje din literatura noastră canonică mi se pare a fi Ana, soția lui Ghiță din nuvela Moara cu noroc a lui Ioan Slavici. Nici Ghiță, cu atît mai puțin Lică (simbolul masculinității toxice), nu îmi inspiră mai mult procesele mentale și afective, pe aceștia îi văd mai degrabă ca pe niște funcții ale unei demonstrații ce vine înspre susținerea unei formule de a te situa în lume pe care observarea Anei o permite.

Discretă ca prezență acțională, ea este, desigur, la rîndul ei, o funcție a mediului tradițional în care se mișcă: nevastă, legată de familie și de glie, opțiunile ei sînt limitate exterior. Nu ne-o putem imagina lăsînd totul baltă și văzîndu-și de o nouă viață. Mediul, societatea în care trăiește nu-i permit un astfel de radicalism. Totuși.

Soție devotată și iubitoare, Ana își privește soțul cu încredere la început, văzînd în el un model de masculinitate, de echilibru și de putere. Prezența lui îi asigură confort emoțional și, la rîndul ei, îi asigură lui Ghiță același confort prin iubirea ei. După mutarea la moară, Ghiță o privește și i se umple sufletul de ea, văzînd-o frumoasă și înțeleaptă. Odată cu schimbarea lui Ghiță (și, de fapt, aș spune că nu e o schimbare, ci pur și simplu o provocare prin care adevăratul Ghiță iese la iveală) produsă de apariția lui Lică, o scenă îmi pare extrem de semnificativă pentru evoluția relației dintre cei doi. Întrebînd-o dacă nu ar fi mai bine să plece de la moară, Ana se miră, întreabă de ce. Este momentul în care Ghiță introduce o temă majoră: frica. Întrebînd-o dacă nu îi este frică, de fapt, Ghiță își manifestă propria teamă. Ana se miră: de ce să-mi fie frică? Și nu e inconștiență în mirarea ei: ea își bazează stabilitatea pe încrederea în Ghiță, în echilibrul și puterea lui. În schimb, el este deja încolțit de sentimentul anxietății și o afirmă: nu pot trăi ziua de azi de teama celei de mîine. Ghiță nu mai poate trăi prezentul, realitatea, din cauza minții lui care construiește iluzii (sub formă de temeri, de scenarii, ele rămîn iluzii cîtă vreme nu s-au întîmplat încă). Nu-și poate gestiona prezentul, înrobit mental de teama viitorului. Să plecăm, atunci, Ghiță, spune Ana, încrezătoare în el. Da, dar nici să plecăm nu putem, răspunde Ghiță, și vedeți deja în ce buclă se rotește personajul, introducînd imediat o altă temă majoră: mi-e rușine să îi vorbesc „maichii”, pentru că ea ne-a avertizat. Intrat în cercul fricii și al rușinii, personajul este devorat interior de propriile insecurități. Cu Ana nu vorbește, considerînd-o dintr-o dată incapabilă să îl înțeleagă, de fapt fiind el însuși incapabil să își asume riscul vulnerabilității. Nu mai e prezent în propria viață, iar Ana îi spune explicit: „Fiindcă tu le fierbi toate în tine și mie nu-mi spui nimic, zise ea. Apoi tot eu sînt de vină dacă nu știu ce te pune pe gînduri...”.

În schimb, Ana încearcă în cîteva rînduri, succesiv, să îi deschidă soțului ei inima. Fără să se teamă, îi spune asertiv: nu vorbi cu mine de parcă ai avea în față un copil! Vrea să fie empatică și îi respectă statutul, dar îl și avertizează, implicit: „Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci!”. Ghiță, tot mai ascuns în sine, tot mai copleșit de vinovăție și de rușine, dar și de teamă (inclusiv teama că nu va mai fi iubit de Ana apare, pe deplin justificat), deși ar vrea să vorbească cu ea, nu mai are curaj, amînă, pînă cînd totul devine de neevitat. În fapt, prin acumularea acestor sentimente și prin neputința de a-și recunoaște vulnerabilitatea, măcar față de sine, el nu mai poate face distincția între curajul de a schimba ce poate schimba și luciditatea de a accepta ceea ce nu mai poate schimba. Încet-încet, începe să justifice totul printr-o acțiune a sorții, iar cînd, după proces, are un moment de luciditate și de rușine în fața Anei, afirmă victimizant: „Cerul m-a lovit cu orbie și n-am voit să cred și să înțeleg cînd mi-ai arătat calea cea bună”.

Spre final, cînd este pe cale de a pierde tot, Ghiță își spune, memorabil, crezul: „Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decît voința mea!? Nici cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașă în spinare”. În fapt, își găsește justificări. Se crede tras la sorți de așa-zisul destin sau de cei din jur. Așa cum spune J.K. Rowling, destinul e un nume dat în retrospectivă alegerilor care au avut consecințe dramatice. Iar consecințele dramatice ale acțiunilor lui Ghiță vin, de fapt, dintr-o proastă gestiune și înțelegere a sinelui: teama de vulnerabilitate, rușinea, vinovăția, care îl fac să stea tot mai departe de Ana, să se înstrăineze, să rămînă singur în vîrtejul minții lui tot mai nebuloase. În schimb, Ana e o femeie de toată admirația și cred că deja ați înțeles motivele!

De ce am ales să scriu acest succint comentariu? Textul lui Slavici e plin de referințe care susțin această perspectivă, dar lectura școlară tradițională îl duce înspre interpretări sociale și estetice depășite. Ce găsești în general în școală este fie despre lăcomia generată de patima banului și efectele ei devastatoare, fie despre nocivitatea relațiilor de tip capitalist, care generează competiții acerbe, inumane, sortite tragicului. Ce văd eu aici însă, în acest text, este în primul rînd un eșec al asumării de sine, cu pași succesivi, de la închidere în sine, de la lipsa comunicării, pînă la cultivarea unor sentimente distructive, autocastratoare, generatoare de acțiuni nesăbuite. Desigur, și patima banului este prezentă, dar ea e doar o rotiță într-un mecanism psihologic mult mai complex. Și încă o dată, de ce am ales să scriu acest comentariu? Pentru a construi din nou o pledoarie pentru un alt fel de a se preda literatura, dintr-o perspectivă a dezvoltării personale, care să favorizeze și lectura pentru descoperirea acestor tipuri de mecanisme psihologice și a mijloacelor prin care, în caz de nevoie, putem găsi căi de salvare în noi înșine, dar și prin cei apropiați, recunoscîndu-ne, spre exemplu, vulnerabilitatea, asumîndu-ne riscul de a fi răniți, cultivînd calmul pentru a înlătura anxietatea sau avînd curajul de a schimba lucrurile, atunci cînd au luat-o pe o pantă primejdioasă.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.