În fața textelor, analizăm, sceptic, contradicțiile și capcanele. În fața imaginilor: o splendoare! Așa că aș zice cîte ceva despre punctele tari (evidente) și punctele slabe (ascunse) ale reconstrucțiilor digitale de clădiri și orașe antice.

De treizeci de ani încoace, modelele virtuale au computerizat antichitatea. Parțial, succesul lor se explică prin faptul că lumea iubește tehnica (mai ales cînd arată ca magia) și prin faptul că trăim toți – într-o clasificare arheologică – în epoca imaginii. Case din oase de balenă ale protoinuiților Thule, Forum Romanum, o stupa din Madhya Pradesh, sinagoga din Rotterdam, toate astea, distruse mai demult sau mai recent, acum reconstruite electronic, oferă o experiență magnifică copiilor, studenților și profesorilor emeriți și fac nespecialiștii să se apropie de domeniu. Arheologia se îndeletnicește cu ruinele, dar are și obligația de a merge dincolo de ele, pînă la originale. Mediul academic și publicul vor să le înțeleagă pe amîndouă. În plus, aceste modele conving sponsorii să-ți finanțeze cercetarea – un templu care se rotește pe un ecran e mult mai eficient decît să vorbești băncilor de versurile anacreontice sau de capacitatea amforelor din Sinope. Iar relevanța socială a unui monument antic poate fi măsurată și în popularitatea modelelor sale (dezbatere veche, ce-i drept, în sociologia tehnicii – reproducerea distruge aura originalului sau o potențează?).

Mai puțin recunoscut este un alt merit al modelelor: faptul că realizarea lor e testul suprem al înțelegerii monumentului. Modelul îți permite să stochezi informații arheologice în mod articulat, să identifici date lipsă, să formulezi ipoteze, în fine, să testezi scenarii complexe, cum ar fi folosirea unui model al templului lui Hatșepsut pentru a examina, de cîte ori vrei, comportamentul lui la cutremure, digitale și ele). Jurnale academice, ca Digital Applications in Archaeology and Cultural Heritage, sînt azi dedicate în întregime discuției unor asemenea probleme.

Acum și cîteva rezerve. A durat un secol ca să ne lămurim că nu scriem, de fapt, istoria „așa cum a fost cu adevărat”, ci facem doar reconstituiri cu nuanțe subiective (acolo unde ele sînt cerute de ambiguitatea surselor), pentru ca acum să ne aruncăm cu o naivitate regăsită în convingerea că modelul digital ne arată, în sfîrșit, „adevărata față” a monumentelor azi prăbușite. Am matematizat natura într-atît, încît aproape că dăm, azi, acestor modele un statut ontologic superior realității. Or, o reconstrucție vizuală nu este adevărul despre trecut, ci o teorie despre trecut. Ideale ar fi, deci, reconstrucții alternative (din nou, în limita a ce știm, fără năzbîtii), cum o recomandă și Carta ICOMOS „Ename” din 2007 pentru interpretarea și prezentarea patrimoniului cultural.

Pe de altă parte, circulă nu știu cîte modele ale Parthenonului, făcute de companii private. Ca să reiau conceptul cutărui filosof francez, modelele digitale sînt acum „hărți care precedă teritoriul”, iar proliferarea lor reflectă „isteria caracteristică a vremurilor noastre: cea a producerii și reproducerii realității”. Aceste modele ale Parthenonului, puzderie, sînt oare făcute pe baza tuturor datelor arheologice din ultimele secole sau la vrăjeală, după cîteva fotografii? Dar nimeni nu stă să-și pună întrebarea asta; culorile sînt proaspete, liniile sînt curate, îl arătăm direct studenților, este modern, am rezolvat. Ca în cazul oricărei lucrări academice, echipa care a făcut modelul trebuie să prezinte și datele cu care lucrează. Altfel, modelele astea sînt la fel de corecte și de folositoare ca niște RMN-uri făcute în bucătărie.

Tot prin frumusețea și precizia lor geometrică, modelele (academice sau nu) au puterea să te facă să uiți că încorporează, de fapt, multe ipoteze. Unii uită să mai marcheze grafic într-o reconstrucție cuvintele „posibil”, „probabil”, „habar n-am”, deși lucrul, desigur, se poate face, prin diferite grade de transparență, de rezoluție etc. Alții introduc dibaci în modelele lor nori adevărați peste templele Cham din Vietnam sau luciu de apă filmat în bazinele romane de la Tivoli, ca imaginea să fie cît mai realistă, însă în același timp folosesc o perspectivă vizuală care nu este tocmai cea a pietonului antic, ci mai degrabă cea a unui elicopter pătruns în orașul antic. Merită reflectat și la faptul că modelele elimină orice semne de deteriorare a clădirii, orice graffiti, în unele cazuri și siluetele oamenilor care le foloseau. E vorba, la urma urmei, de o exaltare a văzului ca mijloc de evaluare a spațiului construit, criticată de unii arhitecți, și de un conflict între realism și autenticitate, între planul monumentului și biografia lui, inclusiv sonoră și olfactivă. În plus, modelele trebuie să fie clare, precise și prietenoase, de acord, numai că uneori arhitectura, antică sau modernă, concepe și spații întunecate, labirintice, sau spații oficiale în care nu ești menit să te simți acasă, ci să te simți strivit. Să pătrunzi în cella unui templu roman era cu totul altceva decît să învîrți în fel și chip acest spațiu pe un laptop, să fii adică un client al modelului virtual, care consumă azi știință ca entertainment.

Și o ultimă observație aici – producția imensă de modele de monumente individuale ne face să uităm că ele n-ar trebui să fie scopul final, ci un pas spre modele de întregi peisaje urbane și naturale antice, esențiale pentru înțelegerea lumii vechi în ansambluri, nu în țăndări.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019. 

Sursa foto: newpalmyra.org